Pomul raiului și pizma diavolului,
cuvintele șarpelui și înșelarea femeii
la uitarea poruncii Domnului m-au dus
și călcând porunca, pe drept am fost osândit.
Spini și mărăcini mi-a răsărit pământul.
Și condamnat fiind, m-am depărtat de Dumnezeu, de-a Raiului grădină
și rob am fost dus în țară străină.
Am dezbrăcat veșmântul cel dumnezeiesc și nestricăcios
și-am îmbrăcat în loc tunici de piele,
și sunt condamnat acum să trăiesc lucrând cu trudă,
și în pământ să mă întorc din care am și fost luat mai înainte.
Ca fiu, nu am iubit cu-adevărat pe Tatăl meu, Hristoase,
ca simbriaș primind simbria, nu m-am supus cu credință,
ca rob recunoscător Ție, de frica pedepselor nu Ți-am slujit.
Cu ce ochi, dar, voi privi la Tine?
„Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta
şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...”(Luca 15, 21)
Un Cuvânt al Sfântului Neofit despre o virtute neglijată astăzi de cea mai mare parte a creștinilor, fără care însă nu dobândim măntuirea: ASCULTAREA. Ea este poruncă a lui Hristos atât pentru monahi, cât și pentru mireni. Sigur că se pot naște discuții aprinse în jurul ei și există o întreagă patologie a ascultării, care vizează ucenicul, dar și învățătorul, dar despre aceasta, într-un alt context...
Odată, pe când îmi spuneam gândurile Starețului Efrem din Arizona, a sunat telefonul… L-a ridicat… am auzit o femeie care plângea, striga…
– Ai văzut, fiica mea, spunea Starețul, că sunt adevărate cele pe care ți le spuneam? Îți amintești când îți spuneam să faci acest lucru? Da, fiica mea, ai dreptate. Da, așa este.
Și apoi a închis telefonul.
– Gheronda, i-am spus eu, dacă este ceva care ține de Taina Mărturisirii, să nu-mi spuneți. Dacă este altceva, ce a pățit acea femeie de făcea astfel?
Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular