„Doamne, când Te-am văzut...”

        „Doamne, când Te-am văzut...”

             Evanghelia Duminicii de astăzi este numită îndeobște a Înfricoșătoarei Judecăți. Mântuitorul oferă o imagine extrem de grăitoare a ceea ce înseamnă viața unui om și, mai ales, ce valoare are cea a celui de lângă noi: flămând, însetat, străin, gol, bolnav și întemnițat. Întregul accent cade pe vederea și ajutorarea acestor prea mici. Hristos nu doar că știe de neajunsurile lor, dar Se și identifică cu ele, cu ei. Se vede aici o solidaritate divină impresionantă cu întreaga gamă a lipsurilor profund umane. Întâlnim aici întregul sens al coborârii Fiului lui Dumnezeu la oameni: mila fără de sfârșit față de omul dezbrăcat de slava dumnezeiască, de o bogăție a vieții pe care a pierdut-o prin căderea în păcat. O umanitate flămândă, însetată, înstrăinată, lipsită de haina cea dintîi, îmbolnăvită de singurătate și întemnițată într-un orgoliu nemăsurat își caută locul în Împărăția cerurilor inaugurată de Iisus Hristos. Și dacă El se identifică atât de mult cu noi cere omului dintotdeauna atenție și dragoste pentru cel de lângă el. Cere ca omul să vadă.

            Una din nemulțumirile curente ale ateului dintotdeauna e aceea că nu Îl vede pe Dumnezeu. Nu ar avea nevoie decât de dovada incontestabilă a prezenței Celui Nevăzut. Sunt foarte mulți, nu doar atei, care vor să Îl vadă în toată splendoarea atotputerniciei Sale pe Cel pe Care ei Îl consideră deseori absent. Ei cred cu tărie că Dumnezeu nu vede nimic, că nu îi pasă de atâta suferință umană, că e atât de departe încât nici nu mai contează fapta bună sau rea a fiecăruia. Și totuși...

             Doamne, când Te-am văzut...? Cei așezați de-a dreapta, ca și cei din stânga Împăratului, se arată foarte mirați de sentința rostită la această Judecată atât de cuprinzătoare unde s-au adunat îngeri și oameni, drepți și păcătoși. Și-au trăit viața practicând sau nu aceste fapte ale milosteniei trupești, cum le numește Biserica, dar nu au știut Cui le-au făcut. Au avut de-a face cu oameni și, de fapt, în suferința fiecărui amărât răbda Hristos. Nu L-au văzut atunci, dar acum li Se descoperă în toată splendoarea Slavei Sale necreate ca un Împărat venit să ofere răsplata și pedeapsa. Cei solidari cu semenii lor sunt binecuvântații Tatălui Său, iar cei superficiali sunt blestemați să se ducă în focul cel veșnic. Toți au văzut, dar nu toți au avut milă. Sfântul Apostol Pavel afirmă categoric că L-a văzut pe Iisus Domnul nostru (I Corinteni 9, 1), situându-se în lungul șir al celor care L-au văzut pe Dumnezeu așa cum este.

           Construcția acestui impresionant tablou al Judecății finale are la bază vederea. Direcția acestei vederi e clară și nu suportă ambiguități și circumstanțe atenuante. Nu te poți sustrage acelei vederi a Lui, de fapt. Oricât am căuta scuza confortabilă a nevederii nu ne putem situa în zona gri a unei morale diluate de indiferență. Fundalul acestui “tribunal ceresc” e acoperit integral de realitatea crudă a unei umanități pipernicite de nevoi care nu suferă niciun soi de amânare. Aici și acum trebuie făcut ceva pentru celălalt.Altfel, rugăciunea noastră nu are decât un ecou trist într-o eternitate nefericită. Și drepții, și păcătoșii, oile și caprele Acestui Păstor dispus mereu să lase pe cele 99 în căutarea uneia singure, sunt protagoniștii celei mai impresionante aventuri umane: cea a milei finalizate în fapte bune, a vederii Celui îndrăgostit iremediabil de toți năpăstuții acestei lumi. Sau, dacă nu vom fi învățat lecția iubirii celuilalt, nu-L vom afla chiar pe El, Singurul Dumnezeu înomenit, solidar permanent cu cei lăsați de izbeliște de semenii/frații lor.