Sf. Neofit Zăvorâtul: Cartea minunii dumnezeiești

În luna ianuarie 24,

Pomenirea minunii dumnezeiești și a Cuvioasei Xenia

A lui Neofit preotul monah și zăvorât

în amintirea dumnezeiescului ajutor care a avut loc în chip străin către el și schimbarea morții timpurii prin stâncă și prin prăpastie,

pe care a uneltit-o atotrăul demon, dar a risipit-o atotmilostivul Dumnezeu, Cel ce are putere asupra vieții și asupra morții[1]

Binecuvintează, părinte,

            Străin lucru cu adevărat, dar și foarte străin. Străin lucru și capabil a uimi auzurile și sufletele iubitorilor de Dumnezeu și a bărbaților prudenți această străină priveliște care a avut loc cu privire la mine în această zi a preacuvioasei Xenia, pe care nu am socotit legiuit să le trimit adâncului uitării sau să le trec cu vederea prin tăcere, ca să nu mă arăt nerecunoscător cu privire la binefăcătorul meu și zăbavnic cu inima[2], Care m-a și izbăvit pe mine în chip străin de la amară moarte. Dar poruncesc și a se ține pomenire anual în această zi, și după ce voi muri eu și acest memoriu să se citească în mijloc cu evlavie spe slava lui Dumnezeu și a aduce liturghie pentru aceasta și punere înainte Atotmilostivului Dumnezeu.

            Dar nimeni dintre voi să nu creadă, vă rog, că am scris acest memoriu de prisos și fără rost și pentru iubirea de cinste, ci ca o datorie și fiind foarte de folos și totodată și drept, pentru ca și Dumnezeu să fie slăvit de aici după datorie și cei ce vor să se folosească dintre înțelepți. Căci celor ce bine pătimesc Dumnezeu le cere recunoștință și mulțumire. Și aceasta știind bine dumnezeiescul David, zicea în sufletul său: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui[3] și celelalte. Și Domnul nostru curățind pe acei zece leproși de lepră, i-a arătat de ocară pe cei nouă ca nerecunoscători, iar pe unul dintre aceia, pe Samarinean și de alt neam, l-a lăudat ca fiind plin de recunoștință pentru că s-a întors și a dat slavă lui Dumnezeu[4].

            Dar mai degrabă am ceva și mai de demult de spus limpede către voi. Căci când a izbăvit Domnul din robia Egiptului neamul evreilor[5], a poruncit lui Moise, zicând Sfințește-Mi pe orice întâi născut care deschide pântecele între fiii lui Israel[6]. Dar s-a dus Moise și a adunat tot poporul și a zis: Amintiți-vă de ziua aceasta în care ați ieșit din pământul Egiptului[7] și celelalte. Și nu cere numai amintire a unei asemenea eliberări și ieșiri, ci legiuiește lor și tăierea împrejur cea de a opta zi și afierosirea celor întâi născuți lui Dumnezeu, de la om și de la dobitoc, pe de o parte, pentru ca nu cumva, din pricina ușurinței cu care se uită, să uite cele poruncite lor, pe de altă parte, ca fiul să învețe de la tatăl cu ușurință pricina eliberării lor din Egipt și din robia lor[8].

            Apoi printr-un ciucure și filacteriu a voit Domnul să le amintească lor de acele dumnezeiești minuni mozaice. Și ciucurile zic că este o țesătură mov subțire la veșmintele preoților[9], iar filacteriul este o carte mică ce descrie pe scurt eliberarea din Egipt și din robia lor, trecerea Mării Roșii[10] și celelalte minuni ale lui Dumnezeu și arhiereii țineau întotdeauna această carte în mână pentru învățătură și pentru amintirea dumnezeieștilor binefaceri. Iar aceia, cufundând toate în adâncul uitării, și-au lățit filacteriile și și-au mărit ciucurii veșmintelor lor. Pe care și batjocorindu-i Domnul nostru zicea că: își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poale[11] și celelalte neîngrijindu-se nici de mântuirea lor, nici de a poporului.

            Din acestea toate învățăm că Dumnezeu cere de la noi să ne amintim de binefacerile făcute de El nouă, nu fiindcă Îi folosește Lui aceasta, ci ne cere aceasta numai pentru mântuirea noastră. Căci nu are nevoie adâncul de adăugirea apelor, ci mai degrabă el revarsă râuri, și izvoare și lacuri de apă multă și rămâne nemicșorat. Dacă adâncul nu se împărtășește de ape, ci mai curând el este dătător de ape, ce ar spune cineva despre adâncul adâncurilor firii dumnezeiești[12] atotlucrătoare, din care se revarsă în râuri toată izvorârea și împărtășirea și curg spre toată făptura.

            Și atât despre acestea. Dar noi, după datorie, pe cât ne este nouă îngăduit și dat de la Dumnezeu, să ne amintim și să aducem la mijloc străina auzire și priveliște care s-au petrecut către noi și să lăudăm ajutorul grabnic și nebiruit al lui Dumnezeu. Dar consider că este drept să spunem în continuare în chip potrivit povestirea și să începem cu începutul și să nu amestecăm lucrurile de-a valma și să acoperim și să ștergem o asemenea purtare de grijă a lui Dumnezeu față de mine.

            Fiindcă s-a prelungit durata vieții mele în această peșteră și aproape patruzeci de ani mi-a fost șederea fără de grijă în ea și fiindcă era mare năvala poporului, cu binecuvântate pricini sau nebinecuvântate, părutu-I-a, cred, mai întâi lui Dumnezeu, și mai apoi și mie să urc în partea superioară peșterii și în părțile de mai sus ale piscului. Și acolo să îmi sap o altă mică grotă, inaccesibilă celor mulți, și acolo să mă retrag ori de câte ori vreau ca să scap de multa și nepotrivita agitație și să nu cad puțin câte puțin din însingurarea și liniștea cea cunoscătoare de Dumnezeu atât de dragi mie. Dar iarăși inaccesibilitatea piscului și șubrezimea lui îmi cutremura inima și mă făcea să dau îndărăt dar am biruit acest cutremur și am biruit și altele prin nădejdea cea bună în ajutorul lui Dumnezeu și dorul de liniște cu cea mai bună nădejde.

            Astfel alungându-mi toată frica și spaima cu ajutorul lui Dumnezeu, mi-am adus aminte că cel ce nu îndrăznește în primejdii nu dobândește cele dorite. Pentru aceea și eu îndrăznind în primejdii și agățându-mi de Dumnezeu nădejdile mântuirii am încercat ceea ce am crezut. Și după ce a fost pusă de frați o scară mare, am urcat cu crucea și cu Evanghelia în veșmânt preoțesc cu cădelniță și lumânare. Dar negăsind nici un loc pentru a sta sau pentru a păși s-au oprit unii pe scară, iar alții printr-o mașinărie am stat deasupra. Și săvârșind obișnuita rugăciune și citind apostolul cu Evanghelia și apolisul, îndată ne-am coborât. Și de atunci în fiecare dimineață dis-de-dimineață cu slavosloviile de dimineață și apolisul iarăși am implorat cu tărie eu singur deosebi dumnezeiasca bunăvoință.

Rugăciune

            Stăpâne și Doamne al milelor, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Cel ce ai întins cerul ca o piele[13] și l-ai întemeiat ca pe o boltă[14] pe nimic și ai întemeiat pământul pe temeliile lui[15] și l-ai întărit pe ape[16] și ai țărmurit marea cu nisip[17] și i-ai pus ei încuietori și porți[18], hotar pe care nu-l va trece[19], de Care se cutremură[20], Căruia Îi slujește toată făptura rațională și irațională, Însuți Doamne al meu, Doamne, binevoiește să duc la bun sfârșit și această încercare a mea în toată siguranța, spre slava Ta, Stăpâne, și mântuirea smereniei mele, cum în siguranță s-au făcut și alte lucruri în acest loc, multe și nesfârșite cu bunăvoirea și împreună-lucrarea Ta. Și nu îngădui, Stăpâne, să mă arăt cheltuială piscului șubred și să mă fac bucurie dușmanilor văzuți și nevăzuți. Dar binevoiește mai degrabă ca și acela să fie locaș al Preasfântului Tău Duh turn de tărie de la fața vrăjmașului dătător de mântuire pentru sufletul meu și al altor suflete care vor mântuirea, că Tu ești și Mântuitorul, și Tatăl și Dumnezeul nostru, al tuturor și ca un bun și iubitor de oameni al tuturor oamenilor care vor mântuirea și Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

            Și după rugăciune, sărutând cinstita cruce și sfintele icoane și înarmându-ne cu platoșa semnului stăpânesc am ieșit. Și închizând ușa peșterii, încrezător, am urcat, zicând: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea, ia aminte la rugăciunea mea, de la marginile pământului către Tine am strigat, când s-a mâhnit inima mea, pe piatră m-ai înălțat. Povățuitu-m-ai că ai fost nădejdea mea, turn de tărie de la fața vrăjmașului. Locui-voi în locașul tău în veci, acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale, că Tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele, dat-ai moștenire celor ce se tem de numele Tău și celelalte ale psalmului[21].

            Și după ce am urcat și am început să săp, într-o parte săpam eu, în altă parte piscul sfărâmându-se ici și colo cădea singur și eu șușotind către Domnul ziceam: Cel ce ai întărit la început cerurile cu pricepere și pământul l-ai întemeiat pe ape[22] Însuți Doamne, întărește și sălașul acesta. „Doamne Cel ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc și ai zidit Biserica”[23]. Însuți, Stăpâne, întărește și locașul acesta. Și adăugând la acestea, iarăși ziceam: „Auzit-am, Doamne, pe cântărețul Tău zicând că Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Lui se va sălășlui[24]. Va zice Domnului Sprijinitorul meu ești și scăparea mea, dobândind bunăvoința Ta. Nu se va teme de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua, nici de molima și demonul ce bântuie întru amiază[25]. Fiindcă și eu, Doamne, smeritul și nevrednicul prin pronia și ajutorul tău am locuit și locuiesc aici, binevoiește ca și mie să-mi fii scăpare[26], acoperământ și ajutor, voi fi izbăvit din cursa vânătorilor-demoni[27]. Și voi fi acoperit cu acoperământul aripilor Tale[28] de molima și demonul de amiază[29] și îngerilor tăi poruncește să mă păzească pe mine cu harul Tău. Da, Doamne, fie mie astfel, că binecuvântat ești[30] în veci. Amin.

            Ziceam acestea și săpam piscul, dar erau momente și când o făceam fără fier, fiindcă era foarte sfărâmicios. Dar în unele locuri era tare și greu de săpat chiar și cu fierul. Iar părțile exterioare ale piscului cădeau de la sine, încât nici nu mai îndrăznea cineva să se apropie de loc. Dar și frații de jos, văzând de departe multa cădere de pietre[31], erau cuprinși de frică, nu puțină, pe de o parte, pentru mine, pe de altă parte, pentru clădirile de jos, să nu cumva să se vatăme. Dar Dumnezeu, păzindu-le și pe acestea și pe mine cu mila Lui, s-a încheiat lucrarea, s-a construit bine, zidul a ținut părțile cele șubrede și exterioare ale piscului, iar cele interioare le-am întărit eu cu multă temeinicie cu ajutorul lui Dumnezeu cu prundiș și zidărie. Dar a fost și când iarăși l-am dat jos și l-am îndreptat câte puțin până ce, cu harul și împreună-lucrarea lui Dumnezeu s-a încheiat, încât puteam să spun celor ce vedeau aceasta : Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor![32]

            Dar fiindcă binele nu este bine când are lipsă ceva dintre cele necesare, nu am suferit să mă opresc până aici. Căci știți cu toții ce încerc să spun, dar și eu am aflat prin cercare aceasta, că chiar dacă unele zile ar putea trece pe nemâncate și de aici s-ar opri evacuarea din pântece, este cu neputință însă să nu fii tulburat odată, de două și de trei ori pe zi de eliminarea apei. Și am socotit că este greu, chiar și numai pentru aceasta, să cobor cu atâta dificultate la chiliile de dedesupt și voiam să fac o mică lucrare și deasupra. Dar nu am suferit să o fac aproape de noua chilie, din evlavie pentru biserica de jos și Sfânta Peșteră. Și iarăși mi se părea mare dificultate să tai piscul până în părțile sudice în dreptul chiparosului și să fac o cărare îngustă și lungă. Și mai era iarăși și altă dificultate foarte mare, de jos, era înfricoșător și numai a privi adâncul, de sus, iar din pricina șubrezimii piscului, spaima era și mai mare. Dar dragostea adeseori îl convinge pe îndrăgostit să disprețuiască și frica, și primejdiile și să încerce cele ale îndrăgostitului. Ceea ce poate am pățit și eu, adunând în sânul meu cele mai bune nădejdi în Dumnezeu, pe Care chemându-L iarăși în ajutor cu rugăciuni intense, am îndrăznit ceea ce doream, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu de cine mă voi teme. Domnul este apărătorul vieții mele de cine mă voi înfricoșa[33] și celelalte. Și chemând în ajutor cinstita cruce a lui Hristos și pe maica Lui cea fără de prihană, am îndrăznit cu încredere să mă apuc de lucru. Și după multă gândire și cercetare amănunțită și ajutor de la Dumnezeu, în câteva zile săpând și tăind în piatră, am trecut cu ajutorul lui Dumnezeu fără primejdie toate acele lucruri înspăimântătoare și pline de multă dificultate.

            Și când am ajuns deja la capătul locului, unde nu se mai întrezărea nici o urmă de primejdie, am înălțat cu multă veselie slavoslovii și mulțumiri lui Dumnezeu, rostite tare și în taină. Atunci așadar mi s-a întâmplat întâlnirea cu molima și demonul cumplit de amiază[34]. Era cam pe la ceasul al șaselea, într-o zi de vineri[35], în care m-au întâmpinat lațurile morții[36], cum spunea David și porțile morții m-au înconjurat pe mine în grabă și când mă necăjeau am chemat pe Domnul și către Dumnezeul meu am strigat[37]. Că de nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin de nu s-ar fi sălășluit în iad sufletul meu[38].

            Dar pe când ședeam eu și săpam în piatră cu o daltă, dintr-odată din partea mea dreaptă s-a desprins o piatră mare ca o stâncă și tare, nelipsindu-i nimic din greutatea plumbului, lungimea de șase picioare având grosimea mai mare decât poate cuprinde un bărbat cu brațele, a căzut pe lângă mine și, rupându-mi veșmântul pe umărul drept și lovindu-mă în coastă, m-a tras în jos. Și eu îndată am strigat cu glas mare și am zis: „Stăpână ajută-mă, Hristoase ajută-mă!”. Urgența nevoii nu mi-a mai lăsat nici urmă de discernământ, ca să fie chemat mai întâi Stăpânul, ci Stăpâna, și nimic străin.

      Atunci, așadar, harul care pretutindenea este și pe toate le plinește[39] și care nu întârzie, a venit asupra mea mai iute ca fulgerul și a izbăvit sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi, și picioarele mele de la alunecare[40] potrivit dumnezeiescului David. Și cred că prin prezența nevăzută a îngerului, o, minune străină, o, taină nouă, o, negrăită și necuprinsă putere a lui Dumnezeu, a fost văzută stânca izbindu-se în spate și după ce și-a oprit căderea naturală în jos, în chip străin a fost împinsă în sus. A ținut prinsă cu partea de jos mâna mea dreaptă cu săpăliga și marginea piciorului, ca să nu cad jos. Așa cum se prinde în laț vânatul, așa eram și eu prins în cursă de stânca aceea, neavând nădejde de mântuire. În această cursă înfricoșătoare și nenorocire văzându-mă pe mine vrăjmașii cei nevăzuți s-au bucurat cu bucurie nu întâmplătoare. Totuși, Binecuvântat este Dumnezeu Care nu ne-a dat pe noi spre vânare căilor lor, ci a izbăvit sufletul nostru din cursa vânătorilor. Căci cursa lor s-a zdrobit cu puterea lui Dumnezeu[41] și noi ne-am izbăvit cu harul și iubirea Lui de oameni. Căci Lui este slava în veci. Amin.

Mijlocul cuvântului

            Astfel, cum spuneam, ținut fiind de piatră, piciorul stâng atârna în prăpastie, iar piciorul drept era întins aproape de-a lungul stâncii și lipit de ea, pe care harul venind nu a îngăduit să-l prindă dedesupt și să-l zdrobească. Pe lângă acestea, se mai vedea o priveliște mai presus de fire și străină, că mâna mea dreaptă, deși prinsă sub piatră, a fost păzită nevătămată, iar stânga, deși era afară liberă, vărsa picături de sânge pe pământ și pe sân, fiindcă degetul mic al doilea s-a rănit cumplit și dosul palmei s-a rănit puțin, dar eu nu știam, nici nu aveam vreo simțire cu privire la rănirea acestora. Dar am a spune despre acestea că, așa cum cuptorul haldeilor, ca nu cumva unii dintre cei fără Dumnezeu să presupună că focul acela era o închipuire și nu foc adevărat, neavând nici o lucrare arzătoare, i-a ars pe cei de afară și a arătat puterea lui arzătoare, iar cei din mijlocul văpăii au fost păziți nevătămați, aproape la fel a făcut harul atunci, și acum în chip străin și mai presus de fire[42].

            Căci chiar dacă timpul dintre cele de acum și cele de atunci este nesfârșit și mare este diferența între ele, dar dumnezeiescul har fără de timp și nediferențiat vine pururea, putând face asemenea lucruri și chiar mai mari, acolo unde și voiește. Așa cum cei trei fericiți tinerii aceia, aruncați fiind în cuptor, deznădăjduindu-se de viața aceasta rosteau cele de pe urmă și ziceau: Ca arderile de tot ale berbecilor, Doamne, și ale taurilor și ca zeci de mii de miei grași, așa să fie și jertfa noastră bineplăcută înaintea Ta astăzi și să se săvârșească, fiindcă nu este rușine celor ce se încred întru Tine[43]. Și așa cum vitejii aceia ziceau acestea nemaiavând nici o nădejde de viață, tot așa și eu, văzând avântul nestăpânit al pietrei împinse în jos, am deznădăjduit de viața aceasta.

            Dar ținut fiind de piatră, cum spuneam, altă spaimă m-a cuprins. Căci mă gândeam că chiar dacă m-aș slobozi de piatră, și așa mă voi prăbuși jos pentru că nu aveam nici de ce să mă țin, nici pe ce să calc, măcar câtuși de puțin. Dar îndată și această teamă a inimii mele a îndepărtat-o harul care a venit și a adus în schimb curaj și veselie, am început a spune: Dumnezeul nostru, scăparea și puterea noastră ajutor în necazurile ce ne împresoară[44].

            Și întorcându-mă, văd aproape de mine stând pe ieromonahul nostru, pe nume Iacov, tremurând tot ca o trestie cutremurată de vânt[45], neștiind deloc nici ce să facă, nici ce să zică. Către acesta am și spus cu glas netulburat: „Nu te teme, frate, nu te teme, ci ridică piatra cu grijă, poate ușurat fiind puțin, voi scoate mâna mea”. Dar făcând aceasta și ostenindu-se, piatra a rămas nemișcată grea ca plumbul. Apoi, strigându-i și pe ceilalți frați, au urcat în grabă, dar din pricina locului strâmt stăteau în șir, unul în spatele celuilalt. Căci era înaltă cărarea pe care o săpasem, strâmtă și poteca și nu era nimic mai mult pe ce să te sprijini. Pe cărare stăteau în șir, în multă neputință. Dar eu am spus iarăși monahului de care am vorbit, cel aproape de mine: „Ia barosul și lovește piatra”. Luând el și lovind, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a rupt în două bucăți, mai mult decât poate ridica un bărbat, și de cum acestea s-au rostogolit puțin de pe piatră, greutatea a devenit mai mică, pe care ridicând-o cu ușurință, mi-au scos mâna, o, putere dumnezeiască și negrăită, nimic pătimind, afară numai că degetul cel mic a amorțit un pic. Iar eu sprijinindu-mă cu o mână de piatră, pe cealaltă ținând-o frații și eu trăgându-mă spre ei, cu greu am ieșit din prăpastia deasupra căreia atârnam. Și sprijinindu-mi picioarele pe poteca mică de care am vorbit, și ridicând mâinile sus, am dat slavă lui Dumnezeu, Care m-a izbăvit pe mine în chip străin dintr-o asemenea moarte. „Și Te voi înălța, Doamne, Te voi înălța”, ziceam, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea. Doamne Dumnezeule, strigat-am către Tine și m-ai  vindecat. Doamne, scos-ai din iad sufletul meu și mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă[46] că binecuvântat ești[47] în veci. Amin.

            Și astfel, cu inima plină de multă bucurie, voiam, spre slava lui Dumnezeu și rușinarea demonului să iau barosul de care am vorbit mai înainte, și dintr-o lovitură să zdrobesc piatra, dar am fost împiedicat de frați. „Trebuie, ziceau să îngrijim degetul rănit, ca nu cumva, când se va răci vremea, să-ți provoace durere”. Am urmat și eu sfatului lor. Am coborât îndată și cu apă călduță mi-au spălat mâna și tăietura și am legat cu legători degetul sângerând. Căci era rana lui cumplită. S-a tăiat tot buricele degetului până la unghie și eu nu știu să spun felul în care m-am rănit, dar este străin lucru cum de unghia a rămas, cu ajutorul lui Dumnezeu nevătămată. După ce degetul a fost bandajat și săvârșind sinaxă ca de obicei și după ce frații au gustat pâine, le-am poruncit lor zicând: „Vedeți să nu spuneți nimănui ce s-a întâmplat, ca nu cumva vreunul dintre iscoditori, în loc să se minuneze, să iscodească cele ce nu se cuvin”. De aceea s-a trecut sub tăcere faptul până la o vreme. Și eu, slobozindu-i pe frați, am intrat în peșteră și m-am întins în culcușul meu, vărsând multe lacrimi de mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce m-a izbăvit în chip străin dintr-o moarte năprasnică și amarnică și de necinste. Iar durerea degetului, mărindu-se câte puțin, îmi provoca durerile cele mai ascuțite și usturătoare. Și neavând nici o odihnă culcat, m-am ridicat în grabă și luând hârtie și condei, am început să scriu și să zic astfel: „Străin lucru cu adevărat și foarte străin”. Dar fiindcă a venit noaptea și durerea se intensifica și nu mai puteam să scriu și să lupt cu atâta durere, ridicându-mă, m-am întins iarăși. Și acum puneam mâna pe pieptul meu, acum o ridicam în sus, acum o țineam dreaptă, dar ușurare durerii nu era nicidecum și eu m-am ridicat la și mai multă slavoslovie a lui Dumnezeu. „Căci dacă un vârf de deget” ziceam, „ne topește așa, ce oare am pătimi dacă s-ar zdrobi piciorul sau s-ar rupe mâna sau s-ar sfărâma o parte a trupului. Căci dacă s-ar fi îngăduit să mă prăbușesc în prăpastie cum era pornirea firească, cine ar putea descrie cumplita aceea tragedie și nenorocire? Dar mă refer la zdrobirea mădularelor, la desfacerea încheieturilor, tăierea trupului, împrăștierea creierului și revărsarea măruntaielor și într-un cuvânt, nimicirea totală a trupului. Căci prăpastia nu era mică pentru ca mică să fie și zdrobirea, ci era de optsprezece stânjeni, cum am aflat eu însumi după aceea prin cercare măsurând-o. Dar și de la chiparosul care era jos, era destul ca să sfărâme și trupul unui elefant, darmite un trup neputincios precum al meu.

            Gândindu-mă la acestea și luptând cu durerea și ținându-i piept, am petrecut toată noaptea aceea fără somn până în șase zile, având dureri și chinuri. Pentru aceea am făcut și febră, de la care lipsa poftei de mâncare și nesomnul m-au doborât complet și petreceam abia respirând, nedeosebindu-mă aproape cu nimic de un mort. Dar după ce au trecut cele șase zile, s-a liniștit toată durerea și Dumnezeu m-a înzdrăvenit. Și eu gândindu-mă la purtarea de grijă a lui Dumnezeu avută către mine, îl slăveam pe El și iarăși Îl voi slăvi, dar și vouă, ca unor iubitori de Hristos, ascultătorii mei, să dați împreună cu mine slavă lui Dumnezeu.

Slavoslovie despre Sfânta Treime

            Slavă Ție, slavă Ție, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea. Slavă Ție, slavă Ție, Dumnezeul minunilor celor de acum și celor de demult. Slavă Ție Tatălui Născătorul, Cuvântului celui născut din Tine și Celui ce este veșnic din Tine în chip cuvenit lui Dumnezeu, Duhul mângâietor. Slavă Ție, nezidită, fără de început, atotputernică unime în trei ipostasuri și neîmpărțită cu firea. Slavă Ție Treime de un tron, împreună-veșnică, ortodoxă, de o împărăție. Slavă Ție, Părinte, că ne-ai făcut pe noi, Slavă Ție, Fiule, că ne-ai mântuit pe noi, Slavă Ție Preasfinte Duhule, că ne-ai înnoit pe noi. Slavă puterii tăriei Tale. Slavă Ție că nici prăpastie, nici mare, nici râu, nici puț, nici sabie, nici foc, nici fiară, nici altceva care vine asupră-ne cu putere și iute, nu poate să ne piardă sau să stea împotriva tăriei Tale, dacă Tu vrei să-i mântui pe cei primejduiți.

            Dar acum numai bunăvoirea puterii Tale venind mai repede decât fulgerul, îi izbăvește de primejdii pe cei primejduiți. Acum după voia bunătății Tale, un înger dumnezeiesc, mângâind pe cei ce se tem de Tine, îi păzește pe ei și îi scoate din nevoi prin mila Ta. Dar când suntem predați primejdiilor și, zdrobiți fiind de ele, pierim robii Tăi le atribuim nu neputinței, imprudenței, neștiinței negrăitei puteri și proniei Tale, Stăpâne, ci [le socotim] arătură și roade ale faptelor și lucrărilor noastre rele, fiindcă în lucrul mâinilor lui a fost prins păcătosul[48] și cădea-vor în mreaja lor păcătoșii[49] și altele asemenea.

            Slavă Ție, Hristoase, împăratul slavei, Doamne al milelor prin care, sloboziți fiind și din tirania iadului și din robia apăsătoare a celui potrivnic, dobândim libertatea, izbăviți fiind în chip minunat din primejdiile cele văzute și cele nevăzute. Slavă Ție, Fiule Unule Născut, cel de o ființă și iubite Cuvinte al lui Dumnezeu și Tatăl[50], mila lui Dumnezeu și adevărul care a venit din cer și ne-a mântuit pe noi, despre care și David ne-a vestit mai înainte limpede:  Trimis-a din cer și m-a mântuit. Trimis-a Dumnezeu mila Lui și adevărul Lui și a izbăvit sufletul meu[51]. Slavă Ție, singur fără de păcat Iisuse Emanuel și ajutor vestit al neamului oamenilor. Dumnezeul meu ești Tu și mă voi mărturisi Ție Dumnezeul meu și Te voi înălța, mă voi mărturisi Ție că m-ai auzit și mi-ai fost mie spre mântuire.

La Născătoarea de Dumnezeu

            Slavă ție, și această fără de prihană, curată Stăpână binecuvântată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, cea mai întâi chemată de mine cu buzele și inima în ceasul înfricoșat al înconjurării mele. Slavă ție, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, ajutorul puternic al credincioșilor și al celor ce își pun nădejdea în tine și al nevredniciei mele, grabnic ajutor. Slavă ție, fără de prihană, curată Născătoare de Dumnezeu cea prin care obârșia vieții ne-a izbăvit pe noi din stricăciune și din moarte.

A Crucii

            Slavă și ție, preacinstită și universală Cruce a Domnului și stăpâna casei a celor de aici și binefăcătoarea mântuirii noastre și piron în inima uneltitorilor demoni. Slavă ție, de Dumnezeu purtătoare, dumnezeiască Cruce, armă nebiruită și pașnică, ceea ce ne păzești pe noi de săgețile lui Veliar, toiagul și bastonul meu cel tare[52] prin care eu am fost ridicat din cumplita cădere și pierzanie și am fost îndreptat pe picioarele mele. Slavă ție, pom unic înfloritor și umbros și pom întreit al neziditei Treimi, prin care eu, fiind izbăvit din tulburarea arzătoare și din căderea demonică și m-am întors în chip străin la umbra cea de viață dătătoare. Cel ce am ajuns la arșița unei morți timpurii și de acolo iarăși fiind chemat în chip minunat, cel ce deja am venit și am ajuns la apusul vieții răsăritul răsăriturilor care a venit prin tine la apusul nostru, ne-a dăruit nouă tuturor răsărit vieții.

Al Puterilor celor netrupești

            Slavă ție, și această doime învăpăiată a dumnezeieștilor arhangheli Mihail și Gavriil, împreună cu ceata puterilor cerești, prin care și suntem păziți toți de smintelile vrăjmașului.

Despre îngerul păzitor

            Slavă ție, îngere luminos al lui Dumnezeu, care printr-un semn dumnezeiesc, păzind viața și sufletul meu, m-ai scos cu ușurință din tirania demonilor și din multe primejdii și din nebunia lui satana. Dar să nu ațipești, nici nu dormi, nici nu șovăi, rogu-mă, nici nu depărta paza ta, din pricină că sunt nevrednic de ea și pătimaș, ca să nu fiu cheltuit de tâlhari și ucigași și de paseri necurate, de târâtoare și fiare nevăzute, căci vei da socoteală Domnului și Stăpânului meu. Ci păzește sufletul meu fără dormitare până ce îl vei duce la Domnul tău, în jitnițele Lui, și îți va aduce ție bogate laude și îmbelșugate răsplătiri în veac.

            Acestea toate le-am scris eu cu ajutorul lui Dumnezeu cu credință și cu dor și cu frică de Dumnezeu și nu pentru iubire de cinste, cum am spus mai înainte, nici doar așa degeaba, ci spre slava lui Dumnezeu și folosul celor de față. Căci dacă aș fi avut puterea de a zbura prin văzduh și să trâmbițez limpede și să mișc orice limbă spre lauda lui Dumnezeu, aș fi făcut și aceasta bucuros. Dar fiindcă târâtul la pământ și râvnirea la cele pământești nu-mi face cu putință aceasta, și voi cei prezenți și care ascultați, ca niște iubitori ai binelui și ai lui Hristos, fiecare  ridicându-se din locul său degrabă, veniți cu mine închinați-vă și să dăm slavă lui Dumnezeu și rugându-ne împreună să spunem așa:

Rugăciune cuprinzătoare

            Cel ce prin părinteasca bunăvoire și împreună-lucrarea Duhului Sfânt, ridicându-Se din sânul părintesc și de acolo nedespărțindu-Se și plecând cerurile și pogorându-Se și chip de rob luând din Preacurata Maria mai presus de minte și cuvânt și plinind toată iconomia cea pentru noi și primind de voie moarte de ocară și cruce și înviind din mormânt după trei zile și din cămările iadului, Hristoase Dumnezeul nostru și legând pe tiranul cu legături veșnice și dezlegându-ne pe noi cei legați și ridicându-ne cu puterea Ta și omorând moartea, mulțumesc, binecuvintez, slăvesc puterea și mila bunătății Tale și pentru purtarea ta de grijă mai presus de fire care s-a făcut acum pentru mine, care m-a scos în chip străin din porțile morții. Cel ce ai venit și ai mântuit lumea cea pierdută, Pierzătorul stricăciunii și dătătorul vieții, Cel ce ai venit ca un iubitor de oameni și ai chemat pe cei păcătoși la pocăință[53], Cel ce ne-ai înfiat prin Sfântul Botez pe noi, cei depărtați de Dumnezeu și în țara cea depărtată a răilor cetățeni și care am mâncat în risipă averea părintească[54], Cel ce pe toate le-ai adus din neființă la ființă și pe toate le ții cu pumnul atotputernicei dreptei Tale, Cel ce și pe mine m-ai făcut și m-ai plăsmuit și m-ai scos din întreitul val al unei robii apăsătoare, din întinăciunea și furtuna lumii și ca la un liman m-ai ancorat cu mila îndurărilor Tale la acest pisc și în această Peșteră, aducând-o pe ea din cele ascunse la vedere, pe care mi-ai dat-o mie și pe care ai dat-o cu mâna Ta sufletului și suflării și trupului meu, pe care și păzește-o în pace, fiindcă pacea este de la Dumnezeu și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat[55], ca nu cumva să petrec în ea fără de cinste după voia vrăjmașului, ci cu cinste și mântuitor după voia Ta, Cel prin fire bun, și după ce va trece sfârșitul nostru să fie slăvit numele Tău și de aici după datorie.

            Căci Tu știi nebunia lui satana împotriva noastră și neputința firii noastre, ca Unul care ai plăsmuit-o pe ea și ca Unul care ai purtat-o ca s-o mântuiești. Pentru aceea știind bine neputința ei, ne-ai poruncit nouă: Fără Mine nu puteți face nimic și precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi[56]. Pentru aceea învrednicește-ne și pe noi să ne lipim de Tine precum mlădița de vie, Doamne, pentru ca, așa cum vița face să crească mlădița, mlădița rodul, iar rodul, vinul, tot așa și pe noi, Doamne, învrednicește-ne să rodim Ție virtuțile faptelor celor dumnezeiești și roadelor. Și așa cum rodul viței se zdrobește în teasc și dă vinul cel nou și se face vin care bucură pe cultivator așa binevoiește și spre noi, Doamne, ca bunătatea Ta să bucure pe Cultivatorul a toate. Și așa cum iubitorul de osteneală cultivator curăță, ară, îngrădește cu zid și cu gard, cultivă[57], sperie păsările, furii, târâtoarele și fiarele ca să nu vatăme via și rodul ei, tot așa și Tu, Doamne, vița cea adevărată și Tatăl Tău[58] Săditorul și Duhul Tău cel Sfânt, puterea cea dumnezeiască, curățește-ne pe noi, ară-ne pe noi, cu arăturile dreptății, cultivă-ne pe noi prin păzirea poruncilor Tale și înconjoară-ne pe noi cu sfinții Tăi îngeri, pentru ca prin arătarea lor luminoasă și paza lor priveghetoare să fugă furii, fiarele, zburătoarele și lucrătorii întunericului, ca să nu fure, să junghie și să piardă[59], ci să se întoarcă rușinați și fără ispravă.

            Iar pe noi, cei smeriți, arată-ne părtași ai Duhului Sfânt și învrednicește-ne de sfârșit bun, pe scriitori, pe cititori, pe ascultători și, în general, pe toți cei prezenți. Și locașul acesta, ca pe propria Ta avuție, și pe locuitorii lui, cu ochiul Tău cel milostiv și acoperământul aripilor Tale nevătămați îi păzește. Și pe cei ce au slujit în el și slujesc dăruiește-le lor plata lor, iertare de păcate, cu rugăciunile preacuvioasei Tale Xenia, a cărui pomenire anuală o cinstim astăzi, și tot astăzi am propovăduit purtarea Ta de grijă față de noi, pentru ca de toți și de toate să fie slăvit Preasfântul Tău nume, împreună cu Cel fără de început și împreună-fără-de-început Tatăl și Preasfântul și de viață începătorul și de o ființă Duhul Tău, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Extras din volumul: Sf. Neofit Zăvorâtul, Scrieri V. Tâlcuire la canoanele celor 12 praznice împărătești, Despre arhieria lui Hristos, Despre Duhul Sfânt, Cartea minunii, Epistole, trad. din greaca veche L. Enache, ediție de D. Bahrim, Ed. Doxologia, 2016, pp. 277-296.

[1] Înț. Sol.  16, 3.

[2] Lc. 24, 25.

[3] Ps. 102, 1.

[4] Lc. 17, 11-19.

[5] Ieș. 13, 3.

[6] Ieș. 13, 2.

[7] Ieș. 13, 3.

[8] Ieș. 13, 6-16.

[9] Num. 15, 38.

[10] Ieș. 13, 3, 14, 21-31.

[11] Mt. 13, 5-6.

[12] Ps. 41, 8.

[13] Ps. 103, 2;

[14] Is. 40, 22.

[15] Ps. 103, 5.

[16] Ps. 135, 6.

[17] Ier. 5, 22.

[18] Neem. 3, 3.

[19] Ps. 103, 9.

[20] Ps. 103, 32.

[21] Ps. 60, 2-6.

[22] Ps. 135, 5-6.

[23] Irmos.

[24] Ps. 90, 1-2.

[25] Ps. 90, 5-6.

[26] Ps. 89, 1.

[27] Ps. 90, 3.

[28] Ps. 16, 8.

[29] Ps. 90, 6.

[30] Ps. 118, 12.

[31] Mt. 26, 58; Mc. 5, 6.

[32] Ps. 83, 2.

[33] Ps. 26, 1.

[34] Ps. 90, 6.

[35] Lc. 23, 54; In. 19, 14.

[36] Ps. 17, 56.

[37] Ps. 17, 7.

[38] Ps. 93, 17.

[39] Cf. Rugăciunea de dimineață: Împărare ceresc, Mângâietorule, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești.

[40] Ps. 114, 8.

[41] Ps. 123, 6-7.

[42] Dan. 3, 1-51.

[43] Dan. 3, 39-40.

[44] Ps. 45, 2.

[45] Mt. 11, 7; Lc. 7, 24.

[46] Ps. 29, 2-4.

[47] Ps. 118, 12.

[48] Ps. 9, 17.

[49] Ps. 140, 10.

[50] Mt. 3, 17; Mc. 1, 11; Lc. 3, 23.

[51] Ps. 56, 4-5.

[52] Ps. 22, 4.

[53] Lc. 5, 32-33.

[54] Lc. 15, 11-14.

[55] Simbolul credinței

[56] In. 15, 4-6.

[57] Mt. 21, 35.

[58] In. 15, 1.

[59] In. 10, 10.