Logica inconfundabilă a iubirii

„Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta

 şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...”(Luca 15, 21)

           Una din cele mai răscolitoare pilde rostite de Cuvântul lui Dumnezeu este cea a fiului risipitor. Indiferent de grila de interpretare a acestui text scriptural și de mentalitățile care ne animă în atât de diversele epoci și stări umane, Dumnezeu este acel părinte îngrijorat de soarta fiului său înstrăinat. Aflați în perioada pregătitoare de dinaintea Postului Mare, Sfânta Biserică ne propune lecția inconfundabilă a iubirii dumnezeiești/părintești, infinite și îngăduitoare. E o variantă extrem de ispititoare pentru omul dintotdeauna animat de iluzia libertății lipsite de sens. În același timp, ar fi destul de pripit să ne situăm de partea fiului celui mare, rămas acasă, nemulțumit de nonșalanța unei asemenea iubiri. Nici situația fiului celui mic nu-i prea măgulitoare. Plecat în căutarea unei noi vieți, o pierde pe cea mai autentică și ajunge într-o stare deplorabilă. Se hrănește cu roșcove și amintirile casei părintești îl răscolesc. A pierdut totul mizînd pe prietenia celor îndrăgostiți de agoniseala tatălui său, împărțită generos și prompt. Prietenia lumii îl îndepărtează de casa părintească. Ajunge la concluzia că singura avere inepuizabilă este dragostea tatălui său. Neprețuind-o, se întoarce cu gândul de a deveni măcar argat în casa de unde plecase. Nu mai are conștiință de fiu, ci de slugă. Știe că a greșit și se întoarce spășit acasă. Se așteaptă la ce e mai rău. Totuși, nu poate fi mai rău ca în acea țară îndepărtată unde ajunsese să păzească porcii și să le mănânce umila hrană. Nu se știe cum, dar fiecărui om îi surâde mai mult varianta independenței absolute, confundată deseori cu libertatea, decât statornicia unei iubiri nemăsurate. Primirea este una total neașteptată. Tatălui i se face milă de el. E mișcat profund de căința/metanoia fiului său și de aceea constată: „acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Luca 15, 24) Îi redă celui aflat demnitatea de fiu și face un ospăț bogat pentru o astfel de ocazie: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui și aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim...”(Luca 15, 22-23)

       Întreaga pildă este construită în jurul părintelui și a atitudinii sale paradoxale față de cei doi fii ai săi. Fiecare pune la încercare dragostea lui: unul prin cădere și ridicare, celălalt printr-o judecată aspră la adresa fratelui și a tatălui său. E impresionantă lecția de profundă umanitate pe care o dă acest tată: nu vrea să piardă pe niciunul din ei. Miza e enormă: salvarea propriilor săi copii. Într-o logică liniară, pur umană, cei doi ar fi fost pierduți din pricina unei justiții oarbe, reci și lipsite de înțelegere. Trimiterea e clară. Numai Dumnezeu poate iubi atât de mult încât să nu piardă pe niciunul din ei. Pe cel risipitor îl primește oferindu-i șansa unui nou început, iar celui îmbufnat de o asemenea bunăvoință îi reamintește că nu-i nimic care să nu îi aparțină. Acel fiu risipitor este, de fapt, fratele lui. Și așa va fi mereu. Nu ne putem desprinde de propria umanitate așa cum Dumnezeu nu se va putea dezice vreodată de dragostea Sa nesfârșită.