iubirea

„Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta

 şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău...”(Luca 15, 21)

Vă propun în continuare o lectură teologică excepţională, din cartea pe care am prezentat-o pe scurt aici. Este un fragment esențial din Cuvântul al XXIII-lea al Sfântului Calist Angelicoudes.

Textul vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în oamenii ce cred în Hristos. Vă asigur că lectura lui este de-a dreptul cutremurătoare, pentru că ne dăm seama de dimensiunea pnevmatică/duhovnicească aproape pierdută a teologiei așa-zis academice de astăzi. Și ne mai întrebăm: de ce teologia predată în școli nu mai mișcă oamenii, iar din unii dispare și bruma de credință care i-a mișcat până la examenul de admitere? Se întâmplă aceasta pentru că-i lipsește chiar ingredientul fundamental: harul Duhul Sfânt și experierea acestuia. Atunci înțelegem întrebarea proverbială dată de cineva unui „teolog” cu diplomă: Ai făcut teologia? Și mai crezi în Dumnezeu? Sau ne amintim de vorbele fericitului părinte Teofil Părăian, care spunea că, la admitere, sperase că studiile teologice îi vor înmulţi credinţa, nu i-o vor împuţina.

Ultimele paragrafe selectate vorbesc despre iubire, care nu-i altceva, decât Însuși Dumnezeu, puterea, energia Lui. Astfel, noi nu Îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea noastră care nu prea există, ci „Dumnezeu, - spune Sfântul Calist -, a făcut propria Lui dragoste comună cu a noastră, astfel încât, prin una și aceeași putere prin care Dumnezeu ne iubește pe noi, putem și noi înșine să-L iubim pe Dumnezeu”.

Este exact ceea ce spune la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru al Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”.