Sf. Grigorie Palama: Omilie la duminica femeii samarinence

1. În răstimpul tuturor acestor zile care au trecut, ce sunt în număr de cincizeci, prăznuim noi învierea din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ţinând-o noi pe aceasta mai presus de celelalte sărbători, pe temeiul însemnătăţii ei.

      Numărul acesta de zile cuprinde pomenirea din fiecare an a întoarcerii Sale în cer, iar această pomenire arată deosebirea între Domnul Care a înviat din morţi şi robii care cândva vor trăi din nou.

      Fiindcă toţi aceia care s-au sculat din morţi, au fost sculaţi de către alţii, iar, murind ei din nou, s-au întors în pământ; însă Hristos, când S-a sculat din morţi, moartea nu L-a stăpânit deloc şi El singur S-a sculat pe Sine după trei zile. Iar El nu S-a întors în pământ, ci S-a dus înălţându-Se în cer, făcând El ca frământătura din care suntem plămădiţi să fie aşezată pe acelaşi tron cu Tatăl şi să fie asemenea lui Dumnezeu.

     Din această pricină, El Singur S-a făcut început al viitoarei noastre învieri şi jertfa de pârgă a celor adormiţi, Cel dintâi născut dintre morţi şi Părinte al veacului ce va să vie. Căci, precum în Adam toţi au murit, fie păcătoşi, fie drepţi, tot astfel prin Hristos toţi vor primi viaţă, şi drepţii, şi păcătoşii.

     „Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui, după aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărătească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” [ I Corinteni 15, 23-26], la învierea cea obştească, la ultimul sunet de trâmbiţă. „Că trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” [I Corinteni 15, 53].

2. Invierea Domnului ne este nouă aducătoare de un atât de mare dar încât de aceea noi o prăznuim numai pe ea într-un răstimp de zile atât de îndelungat, ca pe una ce este nemuritoare şi nepieritoare şi veşnică. Noi preînchipuim prin aceste zile şi fericirea sfinţilor, care este dincolo de orice suferinţă şi întristare şi suspin; veselie şi sărbătoare se află în ea, dumnezeiască bucurie necurmată şi neschimbătoare.

       Căci acolo se află sălaşul celor ce se bucură cu adevărat. De aceea şi mai înainte de aceste zile ha-rul Duhului Sfânt a rânduit să petrecem noi Păresimile în post, în veghe, în rugăciune şi în nevoinţa deplină cu toate virtuţile. Pentru că prin aceste patruzeci de zile se arată viaţa celor mântuiţi în veacul acesta, care nu este altceva decât pocăinţă şi viaţă de Dumnezeu iubitoare. Iar prin ceea ce urmează la capătul acestor patruzeci de zile, pe care l-am ajuns de-acum, se arată odihna şi desfătarea pe care le vor primi cei ce trăiesc aici pentru Dumnezeu, ostenindu-se din răsputeri.

3. Din această pricină sunt Păresimile, având legată de ele pomenirea patimilor celor aducătoare de mântuire ale Domnului, iar postului i se pune capăt după a şaptea săptămână. Fiindcă această a cincizecea zi cuprinde şi îmbrăţişează, în chip simbolic, şi mutarea de pe pământ în cer, şi pogorârea şi dăruirea dumnezeiescului Duh. Intrucât veacul acesta este înşeptit şi este alcătuit din patru epoci şi părţi şi stihii, şi aduce sărbătoarea Cincizecimii pentru aceia care, în el, se fac pe sine părtaşi prin fapte ai patimilor lui Hristos.

      Această sărbătoare a Cincizecimii începe în săptămâna a opta şi se sfârşeşte într-a opta săptămână şi în săptămâna cea vrednică de multă cinstire, cea care întrece numărul perfect (In original: quaternarul – termen tehnic al doctrinei pitagoreice, referitor la ansamblul numerelor 1,2,3, 4, care, însumate, au drept rezultat numărul 10, considerat de această doctrină drept numărul desăvârşit, întruchipând perfecţiunea), prin Invierea Domnului şi prin înălţarea ce urmează după ea, care înfăţişează învierea neamului omenesc şi ridicarea o dată cu ea a celor vrednici în văzduhuri, spre întâmpinarea cea dumnezeiască şi petrecerea, şi odihna alături de Dumnezeu, în veacurile cele de apoi.

4. Însă aceasta va fi la vremea ei. Iar Domnul, înainte de pătimirea şi de învierea Sa, a vestit Evan-ghelia împărăţiei, arătând ucenicilor că nu numai dintre iudei se va face alegerea celor vrednici de credinţă şi de moştenirea cea veşnică făgăduită de El, ci alegerea se va face şi dintre neamurile păgâne, după glăsuirea Evangheliei citite azi în auzul tuturor: „Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov” [Ioan 4, 5-6].

       Fântână numeşte Evanghelistul un izvor, căci apa era de izvor, precum se vădeşte din cele ce ur-mează. Şi ea [fântâna] era a lui Iacov, pentru că el o săpase, iar locul pe care Iacov i-l dăduse lui Iosif este Sichemul. Pentru că Iacov, dându-şi ultima suflare în Egipt, a spus lui Iosif şi a rânduit: „Iată eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va întoarce în ţara părinţilor voştri. Deci eu îţi dau ţie, peste ceea ce au fraţii tăi, Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea şi cu arcul meu din mâinile Amoreilor” [Facerea 48, 21-22]. De aceea Sichemul a fost locuit mai târziu de către seminţia lui Efraim, care a fost fiul întâi născut al lui Iosif, şi în jurul locului acestuia s-au sălăşluit cele zece seminţii ale lui Israel, pe care le-a cârmuit Ieroboam apostatul.

5. Aceştia, întărâtându-L şi mâniidu-L deseori pe Dumnezeu şi nu o dată fiind părăsiţi de El, mai târziu au fost prinşi robi în război, astfel încât în locul lor căpetenia asirienilor a adus felurite neamuri păgâne spre a se aşeza în locul acela, numindu-i pe ei samariteni, după numele [stăpânului] muntelui Şemer [vezi III Regi 16, 24]. Aşa precum Iacov trecând pe acolo – cum povesteşte istoria – a supus Sichemul, tot astfel Hristos, în trecere pe acolo, a supus Samaria. Dar Iacov – după cum el însuşi spune – l-a supus cu sabia şi cu arcul lui, adică spre nimicirea şi pieirea celor dintâi locuitori ai săi, pe când Hristos a supus Samaria cu învăţătura şi cuvântul Său, spre mântuirea ei.

     Căci spune Evanghelistul că „Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână, şi era ca la al şaselea ceas” [Ioan 4, 6].

6. Şi ceasul, şi locul, şi truda L-au făcut să Se aşeze pe cel înveşmântat în trup omenesc, aidoma trupului nostru. Deci voind să se creadă aceasta şi cugetând la câştigul viitor, iată că S-a aşezat – zice Evanghelistul — astfel lângă fântână, adică pur şi simplu S-a aşezat jos, El singur, precum unul dintre călătorii cei mulţi.

    Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, să cumpere merinde. Şi şezând Hristos singur lângă fântână, a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Domnul, ca om, fiind însetat şi văzând că e rost să-şi potolească omeneasca sete cu ajutorul ei, iar pe de altă parte, ca Dumnezeu, străvăzând că inima acelei femei era însetată de apa mântuirii, deşi ea nu-L cunoştea pe Cel ce i-o putea da, S-a grăbit să Se descopere pe Sine acelui suflet ce dorea [mântuirea].

    Căci, aşa precum este scris, El Insuşi doreşte pe cei ce doresc [mântuirea], şi de aceea începe de acolo de unde va fi bine primit, zicând către femeia aceea: „Dă-mi să beau apă!” [Ioan 4, 7]. Ea însă, înţeleaptă fiind şi băgând de seamă că El este iudeu şi păzitor al poruncilor Legii, după veşmânt, după înfăţişare şi după buna-cuviinţă pe care El o arăta, a grăit: „Mă minunez cum de ceri de băut de la o samarineancă!” [vezi Ioan 4, 9].

   Pentru că iudeii nu aveau nici un amestec cu samarinenii, ca şi cum [aceştia din urmă] ar fi fost păgâni. Domnul însă, binevoind să Se descopere pe Sine, prinse a grăi către ea: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau apă!», tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” [ Ioan 4, 10].

7. Vedeţi că Hristos mărturiseşte despre acea femeie, cum pe dată a cerut şi s-a făcut părtaşă la apa cu adevărat vie, aşa precum a făcut după ce a aflat-o şi s-a desfătat cu ea mai târziu. Sinedriul iudeilor, şi în schimb, după ce a întrebat şi a auzit în mod limpede cuvinte asemănătoare, L-a răstignit pe Domnul Slavei.

    Dar care este darul lui Dumnezeu, căci El spune: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu…”. Lăsând noi deoparte pe celelalte, [să băgăm de seamă că] Dumnezeul cel întrupat în om nu are scârbă de cei pe care iudeii îi socotesc spurcaţi, iar aceasta până la chiar dăruirea apei de băut. Căci de ce dar însemnat şi de ce har mare nu-i învredniceşte pe ei?

    Pentru că El atât îi ţine de vrednici de iubit încât să primească nu numai cele ale iudeilor, ci să le dea lor o parte din harismele Sale dumnezeieşti. (Dar ce zic eu „harismele Sale”? El Se dăruieşte chiar pe Sine Insuşi şi îi face pe cei credincioşi să fie vase vrednice a primi dumnezeirea Sa. Căci, aşa precum mai înainte vesteşte, n-ar fi altfel cu putinţă să aibă în ei un izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică).

   Ce minte va înţelege, ce cuvânt va putea să cuprindă un dar atât de covârşitor?

8. Samarineanca, neînţelegând încă măreţia şi însemnătatea apei celei vii, mai întâi s-a arătat nedumerită: de unde şi cum cel ce grăieşte acestea va găsi apa pe care o făgăduieşte, neavând El găleată, iar fântâna fiind adâncă?!

     Apoi ea se apucă să-L pună pe Domnul în balanţă cu Iacov, pe care-l numeşte şi părinte [Ioan 4, 12], aducând laudă neamului ei prin locul acela şi dând ea să scoată apă din fântână ca şi cum El nu ar fi putut afla niciunde o apă mai bună.

     Când L-a auzit însă pe Domnul spunând: „Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeşte, izvor curgător spre viaţa cea veşnică”, ea a lăsat să-i scape un cuvânt ce arăta sufletul ei doritor şi aplecat spre credinţă. Dar ea nu putea să privească încă de-a dreptul spre lumină şi de aceea a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” [Ioan 4, 15]. Domnul însă, voind să Se dezvăluie pe Sine doar încetul cu încetul, îi porunceşte să-l cheme pe bărbatul ei [vezi Ioan 4, 16 şi urm.], întrucât aceea, ascunzând tainele vieţii ei şi grăbindu-se să primească darul, a grăit: „N-am bărbat”, îi fu dat să audă câţi bărbaţi avusese din tinereţile ei şi mustrare că acum ţinea pe unul care nu-i era bărbat. Ea nu se arătă supărată pentru mustrarea aceasta, ci, cunoscând pe dată că era prooroc Cel ce-i grăia astfel, prinse a-L iscodi despre lucruri mai însemnate.

9. Vedeţi răbdarea şi dragostea de învăţătură a acestei femei, cât de mari sunt ele?

     Căci ea spune: „Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” [Ioan 4, 20]. Vedeţi ce mare purtare de grijă nutrea în cugetul ei şi cât de mare cunoaştere a Scripturii avea? Câţi dintre cei care acum sunt credincioşi din naştere, şi care au fost hrăniţi la sânul Bisericii, habar n-au ceea samarineanca aceea cunoştea atât de bine, anume că părinţii noştri — Iacov şi, desigur, şi patriarhii născuţi din el – în muntele acela se închinaseră lui Dumnezeu?

     Hristos, primind întru miros de bună mireasmă această cunoaştere şi purtare de grijă faţă de Scriptura cea de Dumnezeu insuflată, a rămas bucuros a mai zăbovi cu samarineanca.

    Aşa precum, dacă ai aşeza pe cărbuni o substanţă dintre cele bine mirositoare, ai întoarce şi ai reţine pe cei ce se apropie, însă dacă ai pune pe cărbuni o substanţă din cele cu miros greu şi neplăcut, aceasta ar respinge pe cei ce se apropie şi i-ar îndepărta, tot astfel şi cu privire la cugetul nostru: dacă ai purtare de grijă şi râvnă pentru cele sfinte, te faci pe tine vrednic de cercetarea lui Dumnezeu.

    Căci acestea sunt mirosul de bună mireasmă pe care îl simte Domnul. Dacă tu însă hrăneşti înlăuntrul tău cugetări rele şi întinate şi pământeşti, vei fi departe de cercetarea şi grija cea dumnezeiască, facându-te pe tine – vai – vrednic de îndepărtarea şi întoarcerea lui Dumnezeu de la tine.

     Fiindcă Proorocul psalmist grăieşte către Dumnezeu: „Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5, 5].

Pe de altă parte, Legea porunceşte: „Să-ţi aduci aminte înainte de toate de Domnul Dumnezeu Tău, când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli” [Deuteronomul 6, 7]. Dar şi Evanghelia spune: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” [Ioan 5, 39]. Iar Apostolul: „Rugaţi-vă neîncetat” [ I Tesaloniceni 5, 17]. Acela care se opreşte şi întârzie în cugetări pământeşti este nelegiuit întru totul; iar cel care se opreşte şi întârzie în cugetări rele şi necurate, cu cât este el mai nelegiuit încă?

10. Dar când oare s-au închinat părinţii noştri lui Dumnezeu în muntele acela? Pe când patriarhul Iacov – după ce a fugit Isav, fratele său, care îl pizmuia, şi ascultând de sfaturile tatălui său Isaac, a plecat în Mesopotamia – s-a întors de acolo împreună cu soţiile şi cu copiii lui. Iar la întoarcerea sa, Iacov şi-a aşezat corturile aproape de locul acela în care Domnul vorbeşte cu samarineanca; după întâmplările cu Dina şi după cucerirea casei lui Sichem, a grăit Dumnezeu lui Iacov, aşa precum este scris în Cartea Facerii: „Scoală şi du-te la Betel şi locuieşte acolo; fa acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ţi S-a arătat, când fugeai tu de la faţa lui Isav, fratele tău!” [35, 1].

      Şi după cuvântul acesta, plecând Iacov, s-a urcat pe muntele apropiat şi a clădit acolo – zice Scriptura – un jertfelnic, şi a chemat numele locului aceluia Betel, căci acolo i s-a arătat Dumnezeu.

     Din această pricină, spune samarineanca, „părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat”, urmând ea pe aceştia din vechime: pentru că cele ale Templului din Ierusalim au fost legiuite mai târziu, şi întrucât locul acela a fost numit de către Iacov casa lui Dumnezeu (Beythel sau Bethel are în ebraică sensul de „casa lui Dumnezeu”, din Be(y)th, „casă” şi EI, „Dumnezeu”), căci aceasta înseamnă Beyhtelm tălmăcire; însă ea era nedumerită, dorind să afle „cum de nu aici, mai degrabă decât în Ierusalim, spuneţi voi că este casa lui Dumnezeu, în care socotiţi să aduceţi jertfa şi să vă închinaţi lui Dumnezeu”.

     Dar Domnul, atingând şi ţelul propriilor Sale cuvinte, şi grăind totodată proorociri cu privire la acea femeie, cum că ea este din rândul acelora pe care Dumnezeu îi caută şi îi primeşte, răspunzând cuvintelor ei, zice: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”; şi după alte puţine cuvinte zice: „căci Tatăl astfel de închinători îşi doreşte” [Ioan 4, 21; 23].

11. Priviţi cum El întăreşte cu privire la acea femeie cum că astfel sunt cele pe care Dumnezeu le caută, arătând că ea se va închina Tatălui celui Prea înalt, nu într-un anumit loc, ci în felul poruncit de Evanghelii (căci ei i se adresează cuvântul: „nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”). In acelaşi timp, El şi vesteşte mai dinainte, în chip limpede şi desluşit, schimbarea Legii. Pentru că, de vreme ce se schimbă închinarea, neapărat se va schimba şi Legea.

12. Dar şi ceea ce este scris între acele cuvinte -„Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este” [Ioan 4, 22] – este ca un răspuns la spusele acelei femei şi, în acelaşi timp, o întregire a propriilor Sale cuvinte.

      Căci spune acestea întrucât noi, iudeii, ne închinăm astfel (El se socoate pe Sine Insuşi laolaltă cu iudeii, fiind născut din ei după trup); deci noi – spune El – nu rostim o minciună asupra numelui [lui Dumnezeu], ci recunoaştem cele ce sunt ale noastre. Iar noi ne deosebim în această privinţă a închinării, de samarineni, pentru că noi cunoştem că închinarea se săvârşeşte în Iudeea, deoarece de la iudei este mântuirea lumii întregi, adică dintre iudei va ieşi Hristos. Intrucât El nu spune că mântuirea va fi de la Iudei (căci ea nu va fi în viitor, deoarece mântuirea este El Insuşi), ci zice că este acum de la iudei.

     „Dar vine ceasul şi el este acum…” – spune El. Iar aceste cuvinte sunt prooroceşti; căci termenul „vine” înseamnă că încă nu s-a împlinit, ci se va împlini. Şi expresia „el este acum” o foloseşte întrucât vede acel ceas în care iudeii încă nu cred, şi nu se schimbă duhovniceşte şi cu adevărat.

      El spune: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” [Ioan 4, 23]. Fiindcă Tatăl cel preamărit şi închinat este Tată al Adevărului Insuşi, adică este Tată al Fiului Său cel Unul Născut, şi are Duhul Adevărului, Duhul cel Sfânt; iar aceia care I se închină Lui săvârşesc aceasta întrucât cred astfel şi sunt îndemnaţi de Aceştia. Căci şi Apostolul spune că Duhul este Acela prin Care ne închinăm şi ne rugăm; şi „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” [Ioan 14, 6], spune Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu.

13. Astfel, cei care în Duh şi în adevăr I se închină Tatălui celui Prea Inalt, aceştia sunt adevăraţii închinători.

      El respinge şi cele ce ţin de Ierusalim şi Samaria, pentru ca nu cumva să se creadă că se va statornici un alt loc de rugăciune, iar prin cuvintele pe care le rosteşte mai departe îi respinge pe cei care vor da ascultare oricărei cugetări asupra vreunui loc al închinării trupeşti: „ Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” [Ioan 4, 24], adică să-L cugete întru totul pe Cel fără de trup ca fiind în afara trupurilor.

      Pentru că astfel, cu adevărat, Il vor vedea pe El deplin în Duhul şi în adevărul Său. Căci fiind Dumnezeu, Duh este fără de trup, iar Cel netrupesc nu se află într-un loc şi nici nu este circumscris de limite spaţiale.

     Astfel, cel care afirmă că nu numai în hotarele Ierusalimului sau ale Samariei, dar în oricare altul dintre locurile de pe pământ sau din cer, trebuie să se aducă închinări lui Dumnezeu, nu grăieşte adevărat, nici nu se închină adevărat. Căci întrucât nu are trup, Dumnezeu nu se află undeva, iar întrucât este Dumnezeu, El se află pretutindeni. Căci dacă este vreun loc sau vreo făptură zidită în care nu este Dumnezeu, atunci iarăşi Il vom afla că este determinat de ceva. Deci Dumnezeu este pretutindeni şi în toate. Sa fie pretutindeni şi în toate circumscris nu de părţile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, câtuşi de puţin nu este aşa. Căci în acest caz El va fi iarăşi trup. Prin urmare, El este Cel ce reuneşte şi Cel ce cuprinde lumea, El este în Sine Insuşi pretutindeni şi este mai presus de lume, aducându-I-se închinare, de către închinătorii cei adevăraţi, în Duhul şi în adevărul Său.

14. Aşadar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai pe pământ, dar şi în cele mai presus de pământ, şi El va primi închinările de la cei ce astfel cred în Dumnezeu, cu adevărat şi în chip cuvenit. El este Tată netrupesc, nedeterminat de timp şi de loc, în Duhul cel Sfânt şi veşnic, având cu Sine pe Fiul şi Cuvântul Său cel fără de început, Care este Insuşi Adevărul enipostatic al Tatălui.

     Dar nici un suflet sau un înger, deşi fără de trup, nu se află într-un loc anume; însă nici nu sunt pretutindeni. Căci ei nu reunesc şi nu cuprind lumea, ci sunt lipsiţi de cuprindere. Deci şi ei se află în ceea ce reuneşte şi cuprinde lumea, fiind circumscrişi pe măsură acesteia.

     Pe de altă parte, sufletul cel una cu trupul împreună cu care a fost zidit, aparţine pretutindeni acelui trup, nu ca şi cum ar fi într-un loc, nici ca şi cum ar fi cuprins, ci întrucât el reuneşte şi cuprinde trupul, fiind sufletul după chipul lui Dumnezeu.

15. Dar samarineanca, după ce a auzit de la Hristos cuvintele acestea neasemuit de însemnate şi vrednice de dumnezeire, anume că Dumnezeu nu poate primi în alt chip închinări adevărate, decât în Duhul şi în Adevărul Său, aşa precum face în Cântarea Cântărilor sufletul cel nuntit cu Dumnezeu, îndemnat şi îmboldit de glasul Mirelui neputrezirii, Cel aşteptat şi Cel dorit.

      Iar samarineanca, în chip tainic, aminteşte de Mire pe când încă era El de faţă, spunând: „Ştim că va veni Mesia Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” [Ioan 4, 25].

     Vedeţi, dar, cât de pregătită era ea pentru credinţă, întrucât era deja aproape de Cel aşteptat şi plină de multă nădejde. Oare nu s-ar cuveni să spunem, împreună cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi 56, 10]?

16. Oare de unde ştia aceasta cu atâta încredinţare, şi de unde avea aplecarea sufletului său spre aceasta, dacă n-ar fi cercetat cu cea mai mare luare aminte şi înţelegere cărţile proorocilor?

      De aici avea ea şi cugetul atât de înălţat, fiind atât de plin de inspiraţie dumnezeiască încât mie, care văd năzuinţa duhovnicească aşa de puternică a acestei samarinence către Hristos, îmi vine în minte să spun iarăşi cu privire la ea cele din Cântarea Cântărilor. „Cine-i aceasta care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă?” [Cântarea Cântărilor 6,10].

      Căci ea vesteşte că nu după multă vreme Se va arăta Hristos, Soarele cel duhovnicesc al Dreptăţii, arătând că se va ivi Biserica neamurilor, ce începe chiar cu ea însăşi, Biserică întemeiată de Mântuitorul şi izvorâtă din fântâna lângă care stă această femeie.

     Eu o văd pe această femeie arătându-se ca o auroră mult îndrăgită. Fiindcă ea este frumoasă, precum este luna, întrucât îşi vădeşte strălucirea, atunci când încă stăpâneşte noaptea nelegiuirii; ea este luminoasă ca soarele, şi de aceea este arătată de către Mire ca fiind plină de lumină.

     Ea a ajuns la propria desăvârşire în înşirarea celor ce vor fi în viitor, ca să strălucescă precum soarele după Evanghelie, întrucât viaţa ei cea luminoasă din viitor va fi pecetluită cu un sfârşit nespus de fericit şi de mucenicesc. Iar acum ea ştie că Hristos este Dumnezeu cel adevărat, Care pe deplin îşi arată dumnezeirea, iar ceea ce El grăia mai târziu ucenicilor Săi cu privire la Duhul cel de-o-fiinţă şi deopotrivă cinstit, anume că, atunci când Acela va veni, îi va învăţa tot adevărul, faptul acesta şi ea, luând-o înainte, îl grăieşte: „Când va veni Acela ne va vesti nouă toate”.

17. Dar îndată ce a văzut Hristos, Mirele cel duhovnicesc, că ea este astfel, a spus către dânsa în chip neacoperit: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” [Ioan 4, 26].

     Iar ea, ca o binevestitoare cu adevărat aleasă, şi-a lăsat ulciorul şi a alergat către oraş, îndemnând pe toţi cu cuvintele sale şi aducându-i către credinţa în Cel văzut de ea: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus mie toate câte le-am făcut; nu cumva acesta este Hristosul?” [Ioan 4, 29].

     Ea întreabă aşa nu ca să iste vreo îndoială, ci ca să se încredinţeze şi mai mult, din vederea Domnului şi din vorbirea cu El, şi ca mai lesne să-i convingă şi pe ceilalţi, după cum s-a şi întâmplat.

18. Eu mă voi sluji de cele spuse mai înainte în chip mai larg, şi voi lăsa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce vin la rând, văzând că vă sileşte ceasul la nevoile trupului vostru şi la lucrurile vieţii.

    Însă voi să luaţi seama la samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care şi noi le vestim evlaviei voastre, pe dată a dispreţuit lucrurile cele mai trebuincioase trupului ei.

    Căci a lăsat îndată şi ulciorul, şi casa ei, şi, dând fuga în oraş, i-a chemat pe samarineni, întorcându-se cu ei la Hristos. Căci prin acele cuvinte, „Veniţi de vedeţi”, ea le spune de-a dreptul: „Insoţiţi-mă pe mine şi eu vă voi călăuzi şi vă voi arăta acum vouă pe Mântuitorul Cel din cer, Care a venit în lume!”.

19. Astfel ea îndată i-a mânat pe ei şi i-a înfăţişat lui Hristos. Iar ea ne învaţă pe noi, prin aceea că a părăsit şi casa ei şi ulciorul, socotind mai de cinste decât cele de nemijlocită trebuinţă câştigul dobândit din învăţătură, pe care şi Domnul, în Evanghelie, l-a numit către Marta, cu privire la Maria care asculta cuvântul Său, „partea cea bună” [Luca 10, 42]. Dacă trebuie să dispreţuim cele nemijlocit trebuincioase nouă, cu cât mai mult trebuie să dispreţuim noi celelalte lucruri?

     Căci ce te sileşte pe tine şi ce te îndepărtează de la învăţăturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa ta, de copii şi de soţie? Tristeţea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale? Cumpărarea bunurilor sau vânzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la îndemână, sau mai degrabă reaua lor folosire?

    Ascultă însă cu înţelegere învăţăturile apostolice: „Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” [I Corinteni 7, 29-31].

20. Ce înseamnă „vremea s-a scurtat?” Viaţa este scurtă, moartea este aproape, lumea aceasta este stricăcioasă. Cel ce rămâne de-a pururi este altfel, iar dispreţuirea lumii de acum ne trimite pe noi către El, în deplină siguranţă.

     Pregătirea pentru acea lume ce va să vie înseamnă să trăieşti îndepărtându-te, după putinţă, de cele lumeşti, de petrecerea de aici, şi, pe cât eşti în stare, să te păzeşti de stricăciunea vieţii de acum.

    Aşa precum, când se întâmplă un atac puternic asupra părţilor din afară ale unei cetăţi, noi avem ogoarele noastre ca şi cum nu le-am avea şi vreme îndelungată, păzindu-ne de acei vrăjmaşi, stăm înăuntrul cetăţii, în siguranţă, iar dacă pentru o vreme duşmanii se retrag, îndepărtându-se, ne folosim în acel răstimp de locurile de plimbare de dinaintea cetăţii, dar nu ne întindem prea mult şi nu le folosim fără măsură, având în vedere că răstimpul acela este drămuit, tot astfel Apostolul ne îndeamnă să folosim bine lumea aceasta, dar să nu ne slujim de ea fără măsură.

     Să luăm aminte la duşmanii cei nevăzuţi care ne atacă în chip cumplit şi la putreziciunea care ne aşteaptă. Fiindcă Apostolul spune: „… chipul acestei lumi trece” [ I Corinteni 7, 31; vezi şi II Corinteni 4, 18 etc.]. Pentru că cele de faţă şi de acum n-au plinătatea fiinţei adevărate, ci, după cum arată Apostolul, nu sunt decât amăgiri [aparenţe], fiind ele trecătoare [în devenire], iar nu statornice [esenţiale], arătându-se pentru puţină vreme, pentru ca apoi să se petreacă; iar dacă cineva ar voi să le ţină în loc, nu va putea niciodată, aşa cum nu poate fi ţinută în loc umbra unui nor de vară secetos, purtat de vânt, în goană trecător.

     Căci de ar voi cineva să le oprească, cele de faţă şi de acum nu pot fi reţinute cu nici un chip, iar aceasta din două pricini.

    Nu numai că lumea aceasta trece, dar şi fiecare dintre noi, cei care ne folosim de ea, ne petrecem din lume, uneori chiar înaintea celor ce ne sunt nouă familiare şi apropiate. E tot aşa cum fiecare om străbate un drum oarecare, felurit păşind şi mişcându-se de-a lungul lui, dar se întâmplă una din două: fie omul, mergând pe drum, ajunge mai înainte şi cele ale drumului nu le poate păstra la sine, fie omul acela ajunge la urmă, străbătând drumul vieţii acesteia, şi nu poate stăpâni şi ţine cu tărie cele ce sunt în viaţa aceasta.

     Căci omul fiind muritor este legat de cele din viaţa aceasta, care sunt şi acestea schimbătoare. Aşadar omul se schimbă în multe feluri, fiind legat de cele schimbătoare, şi pierde cele pe care le posedă, bogăţia poate, strălucirea, voioşia, sau murind el ajunge să-şi aducă sieşi schimbarea cea mai însemnată, şi pleacă gol, părăsind cele ce sunt acum şi nădejdile pentru acestea. Poate pentru copii? Dar ce plăcere va avea el din aceasta? Căci el nu mai are simţire pentru cele de aici, iar copiii săi vor sfârşi în acelaşi fel, sau în altul…

21. Sfârşitul celor ce sunt strâns legate de lumea aceasta este totdeauna, aşadar, nenorocire, întrucât în cele din urmă [oamenii muritori] vor fugi goi şi vor părăsi aici toate cele ce le-au fost dragi. Dar pentru cei care dispreţuiesc cele ale lumii acesteia şi iscodesc tainele lumii ce va să fie, pentru cei ce se ostenesc să săvârşească cele de folos pentru moştenirea lumii aceleia, moartea, când vine, nu aduce stricăciune şi pagubă, ci îi mută mai degrabă pe acei oameni de la cele deşarte şi trecătoare către ziua cea fără de apus, către viaţa cea fără de moarte, către bogăţia cea de necheltuit, către desfătarea cea necurmată, către slava cea veşnică, către cele ce există cu adevărat şi dăinuiesc neschimbate.

22. De care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat ce-rul şi a coborât pentru noi, şi nu numai până la noi, ci şi până la sufletele cele zăvorâte în beznă, şi Care de acolo, întorcându-Se prin slăvită Sa înviere şi ridicare din morţi, ne-a adus nouă lumina şi cunoaşterea şi nădejdea celor veşnice şi cereşti, întru care El este preaslăvit în vecii vecilor. Amin.