Cum să ne împărtășim cu Sfintele Taine, fără să ne smintim, chiar dacă am vedea pe un cleric păcătuind trupește?

Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, Appendix 17 

         Cum trebuie să ne împărtășim cu Sfintele Taine, fără să ne smintim când auzim și vedem pe preot căzut în unele păcate trupești?

Răspuns:

1. A judeca și a cerceta pe preot ține numai de arhiereu și nu de poporul laic, deși unii de astăzi, și-au închipuit că pot încerca aceasta. Căci dacă vom da îndrăznire gândului de a judeca viața preoților, în acest fel Satana va încerca, toți smintindu-ne, să ne vătămăm propriile suflete, și să rămânem neîmpărtășiți. Iar dacă preotul are nevoie de judecată sau îndreptare, să aducem faptele lui la cunoștința episcopului, iar nouă, cei ce avem rânduiala oilor, ne este cu neputință să judecăm faptele păstorului, afară numai dacă nu alunecă din credință.
2. Și dacă noi suntem vrednici de Sfintele Taine, în acest caz, împărtășirea noastră ne este spre luminare și viața nevrednică a preotului nu poate cu nimic să ne vatăme, iar dacă suntem nevrednici de dar și de împărtășirea cu Sfintele Taine, chiar dacă un înger ni le-ar da nouă, nimic nu vom folosi[1]. Căci și Iuda, primind împărtășirea din înseși mâinile dumnezeiești ale lui Hristos, nici un folos nu a aflat. Seamănă preotul păcătos cu un bărbat care are lepră pe mâini și care își împarte banii. Lepra rămâne pe mâinile lui, iar aurul și cei ce îl primesc rămân fără pată și nevătămați de lepră[2].
3. Și ascultă iarăși despre aceasta o istorioară folositoare de suflet care s-a petrecut în vremea lui Arcadie, episcop mai înainte cu cincizeci de ani[3].
4. Trahiades este un sat cam la cincisprezece stadii de Constanția. În acest sat trăia un preot care prin lucrare diavolească rătăcindu-se, a devenit vrăjitor și atât de nelegiuit era, încât ajunsese să bea și să mănânce cu desfrânatele și curtezanele din sfintele vase. Apoi, după oarecare vreme, s-a aflat, a fost prins, arestat și cercetat. L-a întrebat pe el judecătorul la judecată zicând: Spune, nenorocitule și nevrednicule de milă, vrednicule de toată osânda și pedeapsa, fie!, înfricoșătorul scaun de judecată ce va să vie l-ai disprețuit și de tribunalul nostru nu te-ai temut, dar cum nu te-ai cutremurat de înfricoșătorul jertfelnic din altar, să aduci înfricoșătoarea aceea jertfă fără de sânge, cum nu te-ai gândit că foc din cer va coborî și te va mistui sau pământul își va deschide gura lui și te va înghiți?
5. Iar vrăjitorul răspunse la acestea zicând: Pe Dumnezeu, Cel ce mă pedepsește acum prin mâinile voastre și Care mă va pedepsi dincolo cu mâna Lui, mă jur pe El că nu eu am adus sfânta jertfă, nici nu am dat-o poporului de când m-am despărțit de Dumnezeu și m-am făcut vrăjitor, ci un înger al Domnului venea și mă lega de stâlpul altarului și el aducea jertfa și o dădea poporului. Și când zicea: „Cu pace de Hristos să ne apropiem!”, atunci mă dezlega și ieșeam. Dar taina aceasta nimeni din popor nu o vedea, ci numai eu singur, iar poporul socotea că eu eram cel ce aduceam jertfa și o dădeam lor.
6. O [altă] istorioară[4] nu mai puțin vrednică de a fi amintită mi-a spus și fericitul Isidor scolasticul care a murit cu trei ani înainte. Căci zicea că a avut un cumnat, pe când era încă mirean în Alexandria, care avea pe frunte o umflătură de mărimea unui măr. Și zicea că avea obiceiul când se împărtășea cu Sfintele Taine, pecetluia umflătura osului cu Sfântul Sânge[5].
7. Într-una din zile, fiindcă venea zilnic la amiază să se împărtășească la biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Teona[6], prin lucrarea diavolească, privind prin deschizătura ușii a văzut înăuntru pe preot că era cu o femeie în cămara cu odoare. Și trăgându-se puțin mai departe, când a văzut că femeia se dă înapoi, fără să judece nimic și păstrând tăcerea, s-a gândit în sinea lui, zicându-și că și dacă ar păcătui acum clericul, iar mâine s-ar pocăi desăvârșit, se mântuiește și nu este treaba mea să îl judec pe el, până ce Hristos îl va judeca pe el. Totuși eu așa cred că nu din mâinile oamenilor, ci din mâinile sfinților îngeri ne sunt date nouă Sfintele Taine. Și apropiindu-se de împărtășanie, când a deschis gura lui și a zis „Amin!”, de îndată umflătura de pe fruntea lui s-a vindecat și s-a făcut nevăzută.
8. Iar dacă cei ce sunt cu adevărat osândiți spun că aceste cuvinte sunt basme, să se rușineze de Sfântul Sinod Ecumenic al celor 318 părinți adunați la Niceea [de] la care s-a adus o asemenea istorioară[7] despre fericitul și Sfântul Împărat Constantin, că după moartea spurcatului Arie și după ce a fost statornicită credința ortodoxă, nesuferind diavolul a vedea pacea sfintelor biserici, i-a ridicat pe unii episcopi împotriva altora și i-au trimis Împăratului tot felul de calomnii, unul despre cutare, altul despre cutare, cu privire la unele și altele pricini trupești spurcate și necurate. Primindu-le așadar și citind asemenea scrisori nelegiuite, de Dumnezeu purtătorul și imitatorul iubirii de oameni a lui Hristos, Constantin Împăratul, i-a adunat pe episcopi și aducând scrisorile lor a poruncit să se aducă o lumânare aprinsă și să le ardă pe acestea toate înaintea lor spunând un cuvânt vrednic de Dumnezeu: „Dacă aș vedea cu propriii mei ochi pe preotul lui Hristos păcătuind, mi-aș desface hlamida mea și l-aș acoperi pe el, pentru ca și Hristos să acopere păcatele mele, căci cel care batjocorește un preot al lui Dumnezeu, batjocorește credința creștinilor și a Bisericii, făcând bucurie elinilor și dușmanilor crucii”.

extras din Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări şi răspunsuri, Appendix 17, trad. Laura Enache, ed. pr. Dragoş Bahrim, în pregătire pentru colecţia Viaţa în Hristos, Pagini de Filocalie 7, Ed. Doxologia, Iaşi, 2017

[1] Cf. Sf. Anastasie Sinaitul, Homilia de sacra synaxi, PG 89, 848B.

[2] Cf. Anastasie al Antiohiei, Capita ad Sergium Grammaticum (CPG 6957), ed. S.N. Sakkos, Anastasii I Antiocheni Opera omnia genuina quae supersunt, Tesalonic, 1976, p. 139; ed. I.B. Pitra, Iuris ecclesiastici graecorum historia et monumenta, II, Roma, 1868, p. 276.

[3] Sf. Arcadie a fost Arhiepiscop al Ciprului între anii 625-642. Această menţiune sugerează datarea acestui răspuns cel mai târziu în ultima decadă a secolului al VII-lea. Povestirea de la §§ 4 şi 5 de presbytero mago (BHG 1444v, CPG 7758,B7) se găseşte de asemenea şi în Narrationes II, 15, ed. A. Binggeli, Anastase le Sinaïte. Récits sur le Sinaï et Récits utiles à l’âme, pp. 236-237, VHPF 3, pp. 107-109. Despre Sfântul Arcadie a se vedea mai multe la Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti, VHPF 3, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016, nota 60, p. 108.

[4] Este vorba de povestirea de fide sincera, seu de sanatione tuberis (BHG 1444y), ed. F. Nau, LVI, Oriens Christianus, 3, 1903, pp. 69-70. O altă ediţie în A. Binggeli, Anastase le Sinaïte. Récits sur le Sinaï et Récits utiles à l’âme, Appendix 3, p. 277.

[5] Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului, Mystagogiae, V, 22, PG 33, 1125B: „sfinţeşte-te împărtăşindu-te din sângele lui Hristos. Şi pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură şi sfinţeşte cu umezeala buzelor tale ochii, fruntea şi celelalte simţuri. Apoi, aşteptând rugăciunea, mulţumeşte lui Dumnezeu, care te-a învrednicit de atât de mari taine”, ed. D. Fecioru, în Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, Izvoarele Ortodoxiei 7,  Bucureşti, 1943, p. 577.

[6] Localitate neidentificată.

[7] De episcopis se invicem accusantibus (BHG 369n), citată aici după Teodoret de Cyr, cf. F. Halkin, „Constantin se voilant la face?”, AB, 85, 1967, p. 440.