Tainele vieții după moarte descoperite Sfântului Macarie Egipteanul

În Patericul egiptean există o scurtă apophtegmă de mare folos (38), despre tainele vieții de dincolo, descoperite Sfântului Macarie de un preot păgân răposat, al cărui craniu îl găsește în pustiu. Redăm această povestire de folos în versiunea cuviosului Teognost (sec. XIII), așa cum este ea repovestită în lucrarea sa Tezaurul. Adevăratul chin și în iad, primește încredințare Sfântul Macarie, este singurătatea și nevederea feței celuilalt. Oare nu ni se pare cunoscută această imagine, nouă celor ce renunțăm de bunăvoie la vederea, dragostea și comuniunea celorlalți, preferând surogatele: jocurile, ecranele, rețelele de socializare, care se dovedesc a nu fi altceva decât un antrenament pentru iad?

Plimbându-se odată avva Macarie[1] în pustie, a găsit aruncat la pământ craniul unui mort și, clintindu-l din loc cu toiagul lui de palmier, a zis: „Tu cine ești? În numele Domnului, răspunde-mi!” Și i-a răspuns lui craniul, zicând: „Eu eram preot al păgânilor care locuiau în locul acesta, iar tu ești avva Macarie, purtătorul de Duh și în ceasul în care, din milă, te rogi pentru cei în osândă, aceștia se mângâie puțin”. Îi zice lui bătrânul: „Care este mângâierea?” A răspuns craniul: „Cât este cerul departe de pământ atât de mare este focul dedesubtul nostru. Așadar, în timp ce noi stăm în mijlocul focului, nu este cu putință să privești chip de om, ci ceafa fiecăruia este lipită de ceafa celuilalt. Așadar, când tu te rogi pentru noi, omule al lui Dumnezeu, unul poate vedea în parte fața celuilalt. Aceasta este mângâierea”. Aceasta auzind-o bătrânul a plâns și a zis: „Vai de ziua în care s-a născut omul, adică păcătosul”. Apoi zice iarăși către craniu: „Este vreun chin mai rău?” A răspuns craniul: „Da, este, dedesuptul nostru”. Și bătrânul: „Și cine sunt acolo”. Zice craniul: „Noi, ca unii care nu am cunoscut pe Dumnezeu, ci am urmat părinteștii înșelări, suntem miluiți. Dar cei ce L-au văzut pe El și nu au crezut în El sau, crezând din părinți și fiind botezați cu botezul Lui și după aceea lepădându-se, se osândesc fără milă”. Atunci bătrânul luând craniul l-a îngropat în pământ și, plângând, s-a dus în drumul lui.

(Cuviosul Teognost, Tezaurul, X,6, trad. L. Enache, ediție de pr. D. Bahrim, VHPF 5, Ed. Doxologia, Iași, 2015, pp. 79-80)

[1] Cf. Apophthegmata s. Macarii 38, CPG 2417; PG 34, 257C-260; PG 65, 280AB; PL 73, 797D, 813A; Pseudo-Ioan Damaschin, De his qui in fide dormierunt 10, PG 95, 256AB.