Sfântul Ioan al Evhaitelor (5 octombrie)

Foarte puțin cunoscut în literatura teologică românească, Sfântul Ioan al Evhaitelor, sau Ioan Mavropous, este un important teolog, poet, umanist bizantin, trăind în secolul al XI-lea, pomenit pe 5 octombrie, în ziua trecerii sale la Domnul. Este în același timp, în ordine cronologică, ultimul mare imnograf bizantin. Anul morţii sale rămâne neștiut – ultimele ipoteze ale bizantinologilor înclină spre anii 1081-1089 – și tot necunoscut rămâne și anul nașterii. Cel mai cunoscut fapt despre viața sa, și cam singurul menționat până acum în limba română, este aportul său semnificativ la instituirea sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi, prăznuiţi până astăzi pe 30 ianuarie.

Tinerețea și educația

Ioan Mavropous s-a născut în Paflagonia, posibil în localitatea Claudiopolis, unde unul din unchii săi era episcop, și se presupune că aceasta s-a întâmplat la sfârșitul secolului al X-lea sau la începutul secolului al XI-lea. Nu se cunosc detalii despre părinții săi, nici din opera sa, nici din mărturiile exterioare, ceea ce a făcut pe cercetători să presupună că erau de condiție modestă. I-au purtat de grijă unchii săi, episcopul de Claudiopolis, de care am pomenit deja și un altul, ajuns misionar la bulgari. În absența referințelor exacte privind data nașterii sale, nu putem decât să emitem ipoteze, dacă ținem cont că Mihail Psellos, cel mai important ucenic al său, relatează faptul că, fiind copil încă, adică undeva între 1028-1034, l-a cunoscut pe Ioan, care era deja profesor.

Ioan Mavropous s-a stabilit încă din copilărie cu familia sa la Constantinopol. Într-o epigramă a sa, descrie casa părintească din capitală, unde a petrecut primii săi ani de viață. Despre studiile sale, nu cunoaștem decât cele relatate de Psellos în Encomionul său. Astfel, după școala primară, Ioan și-a continuat cu succes studiile sale în retorică, filosofie și drept („în înțelepciunea italienilor”, după cum scrie Psellos). Despre profesorii săi nu știm nimic concret, nici de la el, nici de la Psellos. Singurul fapt cert este că destinatarul uneia dintre epistole a fost unul din profesori săi, pe al cărui nume însă nu-l menționează. Dintr-o altă epistolă a sa, rezultă de asemenea că a studiat, dar nu știm când și pentru ce durată, alaturi de doi monahi, ce și-au transformat sihăstria în școală.

Profesoratul lui Ioan Mavropous

Mavropous trebuie să-și fi început cariera didactică în Constantinopol foarte timpuriu. Am văzut că între 1028 și 1034 era deja un profesor apreciat. Avea o școală privată, găzduită de casa părintească, și adunase în jurul său o mulțime de profesori și elevi. Faima sa didactică n-a încetat a se răspândi, și la școala sa au început să vină elevi din toate colțurile imperiului.

Cel mai strălucit elev al său a fost Mihail Psellos ce a studiat pe lângă el filosofia și retorica până în 1034 când, din motive economice, a fost nevoit să întrerupă pentru puțin studiile și să funcționeze ca perceptor de taxe. Mai târziu, când veniturile i-au permis, s-a întors la Constantinopol ca să-și continue studiile pe lângă Mavropous. Peste ani, în mod repetat, Psellos va face referire la datoria pe care o simte față de profesorul său. Între cei doi s-a creat o relație strânsă ce a evoluat într-o puternică prietenie, aşa cum ne arată și corespondența lor ulterioară. Mavropous, pe bună dreptate, se simțea mândru de strălucita evoluție a distinsului său elev, care va juca un rol deosebit pe parcursul întregii sale vieți. Alți elevi ai săi s-au distins la rândul lor ca profesori sau funcționari imperiali.

Între anii 1031-1040, din motive ce rămân încă necunoscute, Ioan Mavropous a hotărât să se călugărească, fără a-şi întrerupe însă activitatea didactică. Totuși, dorința sa de retragere și liniște va fi evidențiată mai târziu chiar de Psellos, ucenicul său, care s-a opus cu tărie hotărârii profesorului său de a se retrage din cele lumești. Aceasta opunere a lui Psellos se deduce dintr-o epistolă a sa, care pare că fost scrisă tocmai din această cauză. Cu toate acestea, nu a reușit să-l covingă pe Ioan, care s-a călugărit și apoi a fost hirotonit diacon la manastirea Sf. Ioan Botezătorul – Petra, din Constantinopol.

Consilier al Împăratului Constantin al IX-lea Monomahul

Din această perioadă pare că datează propunerea pe care a primit-o Mavropous de a prelua funcția de hartofilax[1] imperial. O condiție necesară pentru alegerea într-o astfel de funcție era proveniența candidatului din rândurile clerului, însă el nu va ocupa în realitate niciodată această poziție. E. Follieri așează acest fapt în anul 1043, când Mavropous era cunoscut deja de către împărat, iar pe tronul patriarhal se afla Mihail Cerularie. Faptul că i se propune această funcție se datorează și politicii liberale pe care a inaugurat-o împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) la curte și interesului acestuia de a stimula elitele culturale și spirituale. Înaintea sa, fuseseră promovați Ioan Xiphilinos și Mihail Psellos.

Atmosfera curții a fost descrisă pozitiv de Psellos în Cronografia sa. Nu se va putea ști niciodată cât de apropiată a fost relația lui Ioan cu împăratul, dar este cert faptul că în perioada următoare ea se va consolida. În anii 1046-1047 va juca un rol important la curte de consilier. În această perioadă va compune unele encomioane, din care se păstrează trei, care vor fi rostite public, două chiar în prezența împăratului. Se pare că a avut un rol important în înființarea în 1045 a celor două școli superioare din Constantinopol, a școlii de drept condusă de Xiphilinos și a celei de filosofie, condusă de Psellos. Novella imperială de înființare a școlii de drept și de numire a lui Xiphilinos ca și conducător al ei a fost redactată chiar de Ioan Mavropous.

Din poziția pe care o ocupa, nu susține atitudinea împăratului Constantin Monomahul față de revolta condusă de Leon Tornikios (1047). Nu este de acord cu condamnarea acestuia și a susținătorilor săi la moarte și nici cu confiscarea averilor, așa cum cereau ceilalți consilieri imperiali. Mărturie despre aceasta stă chiar o omilie a sa rostită în a cincea zi după Crăciunul acelui an, „despre alungarea tiraniei”. Această poziție a sa poate fi socotită una din cauzele îndepărtării sale treptate de la curte.

Mitropolit al Evhaitelor      

Condițiile în care Ioan Mavropous este hirotonit Mitropolit al Evhaitelor și părăsește curtea imperială rămân necunoscute. Nu există izvoare care să se refere concret la acest fapt. Opiniile cercetătorilor care au analizat istoria vieții sale, au oscilat între a susține că a fost hirotonit și trimis în Evhaita ca într-un exil, fiindcă a căzut în dizgrație din motivele enunțate anterior, dar și din alte cauze și a susține că de fapt numirea sa ca mitropolit a fost o recunoaștere și o răsplată a meritelor sale de la curte. Totuși, este un fapt sigur că ridicarea pe tronul mitropolitan al Evhaitei nu s-a făcut cu voia sa, fapt dedus în special din corespondența sa, recent editată critic de Apostolos Karpozilos[2].

Se pare că, în contextul creat, nu a existat o altă soluție, iar angajamentul său la Constantinopol era nesigur, ca și viața sa. A doua poziție a fost susținută chiar de Psellos în Encomionul dedicat dascălului său, scris la 1075, însă pare să fie o poziție mai degrabă retorică decât istorică. În corespondența sa, noul mitropolit lasă să se înțeleagă că motive de forță majoră l-au determinat să părăsească Constantinopolul și descrie prietenilor săi Evhaita drept un loc de exil. Aceste sentimente nu le va împărtăși niciodată turmei sale, martore fiind omiliile sale din timpul episcopatului. Perioada 1048-1054 va fi una dificilă la curtea imperială și Monomahul va epura politic pe mulți din foștii apropiați. Xiphilinos se va călugări în Olimpul Bithiniei, iar Psellos va trece și el printr-o perioadă monahală.

Data începerii păstoririi la Evhaita a fost obiect de dispută, ipotezele variind de-a lungul timpului între anii 1043-1054. Am văzut totuși că în 1047 era în Constantinopol, desfășurând o activitate importantă în preajma împăratului, de vreme ce un cuvânt al lui a fost rostit în Constantinopol și este datat pe 29 decembrie a acelui an. S-a susținut cu toate acestea că Mavropos a fost hirotonit în 1044 și, mai concret, după întemeierea școlii de drept de către Constantin Monomahul. Karpozilos, sprijinindu-se pe cercetarea atentă a epistolelor lui Mavropous și pornind de la datarea cuvântului menționat, propune ca dată a urcării pe tronul mitropolitan perioada cuprinsă între anii 1049-1050.

Evhaita era un orășel destul de izolat, localizat în Asia Mică, în Pont, în vestul Amasiei. Astăzi se află aici un sat numit Avkat, pe teritoriul Turciei. Urmele istorice se întind aici din neolithic, trecând apoi prin perioada hittită, elenistică, romană, bizantină și otomană. În perioada romană și bizantină a fost un important centru strategic[3].

În comparație cu Constantinopolul, acest orășel provincial era descris în culori destul de sumbre de Mavropous în epistolele sale. Față de proprii păstoriți, într-unul din cuvintele sale la Sfântul Teodor Tiron, protectorul orașului, îl descrie în culori mai vii, lăudând pelerinii care veneau să se închine moaștelor Sfântului Teodor la sărbătoarea acestuia. Cu toate acestea locul, cum reiese din epistolele lui Mavropous către Patriarhul Mihail Cerularie, nu era lipsit de primejdii, numeroase raiduri turcești punând adeseori în pericol zona, lucru care i-a determinat pe mulți arhierei să-și părăsească scaunele și să se refugieze în Constantinopol.

Din activitatea lui Mavropous în Evhaita, ne sunt cunoscute puține amănunte din corespondența și omiliile sale. De la început și până la sfârșit el n-a încetat să se simtă ca un străin în mitropolia lui. Așa se explică neîncetatele încercări, prin mijlocirea lui Psellos, de a recâștiga încrederea împăratului și de a se întoarce la Constantinopol. În mitropolia Evhaitelor Ioan Mavropous a rămas cel mai probabil până în 1075 sau imediat după această dată. Încercările lui de a se elibera din îndatoririle lui arhierești și de a se întoarce în Constantinopol nu au fost încununate cu succes deși într-o anumită fază plecarea lui din Evhaita părea aproape sigură. Într-un anumit moment din perioada sa la Evhaita se întoarce în vizită la Constantinopol prin mijlocirea lui Psellos, unde se întâlnește cu împăratul Constantin Monomahul, care nu acceptă revenirea sa în capitală. Obține însă privilegii importante pentru eparhia sa, iar el primește titlul de protosinghel[4].

Hotărârea sa de a părăsi scaunul arhieresc și a se retrage la o mănăstire, de care face pomenire Encomionul lui Psellos – care se pare că a fost scris tocmai cu scopul de a-l împiedica de la o astfel de hotărâre – a fost pusă, în cele din urmă, în practică. Encomionul lui Psellos, scris în 1075, cu ocazia întoarcerii bătrânului mitropolit la Constantinopol, îl descria pe Ioan Mavropous încă mitropolit al Evahaitelor. Revenirea sa însă în marele oraș a fost de data aceasta definitivă. În final, în ciuda opozițiilor lui Psellos[5], Mavropous și-a realizat planul și s-a retras din funcțiile arhierești la Mănăstirea Sfântului Ioan Prodromou din Petras, unde fusese tuns monah, după o perioadă de mai bine de douăzeci de ani de arhierie în Evhaita.

Cât privește ultimii ani din viață, ne sunt cunoscute foarte puține lucruri. Totuși, în acești ani de reculegere, a scris majoritatea canoanelor sale, care l-au consacrat drept ultimul imnograf bizantin cu adevărat important. În Mănăstirea Sfântului Ioan Prodromou din Petras, Mavropous a trăit până la sfârșitul vieții sale. Anul morții ne-a rămas necunoscut. Sinaxarul zilei de 30 ianuarie din Minei ne transmite că Ioan Mavropous a trăit până în perioada domniei lui Alexie Comnenul (1081-1118) și, desigur, că a consfințit sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi. Că e posibil să fi trăit încă în primii ani ai Împărăției lui Alexie Comnenul, nu e exclus deloc, dat fiind faptul că encomionul pe care i l-a dedicat Psellos este datat după anul 1075. Ne este cunoscută însă ziua și luna morții, 5 octombrie, care a rămas și ca zi de pomenire a sa în sinaxarul ortodox. Slujba a fost alcătuită la scurt timp după moartea sa de nepotul său Teodor.

Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi

Cel mai cunoscut aspect legat de Sfântul Ioan Mavropous păstrat în Tradiția Ortodoxă, este instituirea sărbătorii comune a Sfinților Trei Ierarhi din data de 30 ianuarie[6]. Sinaxarul din Minei al zilei spune că disputa creată între „bărbați învățați și virtuoși“ în timpul împăratului Alexie Comnenul, privind care din cei trei ierarhi este mai mare, îi împărțea pe susținătorii acestora în grupurile “ioaniților, vasilienilor și grigorienilor“.  Toți trei erau sărbătoriți în luna ianuarie și foarte posibil în cercurile literare și teologice ale capitalei apăruseră astfel de discuții, probabil destul de serioase. 

Ca mărturie a acestei dispute din epocă[7], pot fi considerate și două omilii apropiate ca tematică, păstrate de la Mihail Psellos. Prima este o meditație a sa despre arta oratoriei Sfântului Grigorie de Nazianz, pe care-l compară, nu cu ceilalți doi ierarhi ci cu oratorii antici, găsindu-l pe marele capadocian superior întru toate[8]. Cealaltă meditație a lui Psellos intitulată „Caracterele lui Grigorie Teologul, marelui Vasile, Hrisostom și Grigorie de Nyssa“ îi evidențiază pe toți patru prin virtuțile lor, comparându-i cu oratorii antici Lisias și Demostene, arătându-i pe Părinți întru toate superiori celor vechi[9]. Și aici, Grigorie de Nazianz ocupă locul principal. După A. Karpozilos, această dispută avea în general, mai degrabă un caracter filologic decât teologic.

Sfântul Ioan Mavropous a fost cel care, în urma unei viziuni, potrivit Tradiției, a pus capăt acestei dispute, consacrând și data de 30 ianuarie drept zi de sărbătoare comună a celor trei corifei ai creștinismului. Propunerea sa a fost imediat generalizată. Implicarea sa deplină în instituirea sărbătorii este dovedită de Omilia sa autentică, dedicată Sfinților Trei Ierarhi, păstrată în corpusul omiliilor sale[10]. Titlul acesteia este: „Luna ianuarie, 30. A Preasfințitului Ioan, Mitropolitul Evhaitelor, cuvânt la cei trei Sfinți Părinți și Învățători, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur”. Faptul că în acest titlu al omiliei, din cel mai vechi manuscris al său, Vaticanus gr. 676, este menționată data de 30 ianuarie, arată că această dată a fost consacrată imediat după rostirea omiliei drept sărbătoare comună[11].

Celălalt fapt doveditor al legăturii definitive a Sfântului Ioan cu sărbătoarea din 30 ianuarie îl constituie chiar slujba pe care a scris-o tocmai pentru această sărbătoare, păstrată până azi în Minei[12]. În unele manuscrise ea apare împreună cu encomionul, iar în manuscrisul Vaticanus gr. 721 apare sinaxarul sărbătorii în versuri iambice, cu următoarea însemnare pe marginea textului: „și acest sinaxar a fost compus de către encomiastul lor, Ioan preasfințitul Mitropolit al Evhaitelor”[13]   

Sfântul Ioan Mavropous și imnografia

Sfântul Ioan Mavropous este unul din cei mai prolifici imnografi bizantini, genul practicat de el, fiind în epocă la apogeul său.

Producţia imnografică a lui Ioan este foarte vastă şi încă inedită în cea mai mare parte, împrăștiată în manuscrise prin diverse biblioteci ale lumii. În epoca în care a trăit, cărţile liturgice ale Bisericii Răsăritene erau de acum definitiv sistematizate, datorită operei marilor imnografi ai secolului al VIII-lea şi mai ales ai secolului al IX-lea care au compus sute şi sute de rânduieli pentru sărbătorile cu dată variabilă şi pentru cele fixe, parte din ele fixate (poate doar în jur de 15-20% din tot ce au scris) în cărțile uzuale de slujbă. Cu toate acestea, deși târzii, câteva canoane și rânduieli ale Sfântului Ioan au intrat în uzul general: slujba deja citată din 30 ianuarie, pentru sfinţii Trei Ierarhi, două canoane dedicate Sfântului Teodor Tiron în Triod, pentru prima sâmbătă din Postul Mare, unul din foarte multele sale canoane către Născătoarea de Dumnezeu este inserat, cu oarece lacune, în slujba din 27 ianuarie. În Ceaslov se poate citi Canonul către îngerul păzitor, pe care Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (maica Benedicta) îl socotea printre cele mai frumoase creații ale literaturii universale. De asemenea, un canon de umilinţă către Născătoarea de Dumnezeu este păstrat în Molitfelnic.

Din celelalte imne liturgice care apar în manuscrise sub numele lui Ioan Mavropous, doar câteva au fost publicate până acum, mai ales în aceste ultime decenii, de editori care, în general, nu îşi propuneau să ofere un text stabilit în mod critic. Cu toate acestea, chiar dacă mult din opera imnografică a lui Mavropous este încă inedită, investigaţiile întreprinse asupra manuscriselor de către cercetători precum S. Eustratiadis, J.M. Hussey, E. Follieri, F. D’Aiuto, și alții, ne permit să avem deja un tablou destul de complet.

Specia cea mai importantă abordată de Sfântul Ioan Mavropos este fără îndoială canonul, pe care preferă să îl redea pe cele opt glasuri din muzica bizantină, fără însă a exclude catismele, troparele, condacele, stihirele pe care le-a compus. Îi sunt atribuite cu certitudine 160 de canoane, păstrate în 29 de manuscrise, după cum urmează: 25 de canoane dedicate Mântuitorului Hristos, 68 de canoane ale Maicii Domnului, 11 canoane pentru Sfântul Ioan Botezătorul, 8 canoane pe glasuri pentru Sfântul Petru, 8 canoane tot pe glasuri pentru Sfântul Pavel, 8 canoane pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, 8 canoane pentru Sfântul Nicolae, 2 canoane pentru Sfinții Trei Ierarhi, 2 canoane pentru Sfântul Teodor Tiron, 2 canoane pentru Sfântul Vasile cel Mare, 2 canoane pentru Sfântul Grigorie din Nazianz, 2 canoane pentru Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, 2 canoane pentru Iosif Imnograful, 1 canon pentru îngerul păzitor și câte un canon închinat altor sfinți: Arhanghelul Mihail, Gheorghe, Atanasie cel Mare, Teodor Stratilat, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Modest.

     Mai multe referințe despre Sf. Ioan Mavropous a se vedea în introducerea la volumul Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, traducere din greaca veche Laura Enache, ed. îngrijită și introducere de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2015

[1] Secretar responsabil cu păstrarea documentelor, arhivar.

[2] A. Karpozilos (ed.), The Letters of Ioannes Mauropous Metropolitan of Euchaita (Corpus Fontium Historiae Byzantinae 34), Tesalonic, 1990.

[3] Recent, începând din 2006, situl a fost investigat geologic și arheologic, într-un amplu proiect interdisciplinar condus de bizantinologul John Haldon de la Universitatea Princeton. Despre cetatea Evhaitei se vedea și articolul mai vechi al lui R. Janin, „Euchaïtes”, Dictionnaire d’histoire et de géographie ecclésiastique, XV, 1311-1313.  

[4] Cf. A. Karpozilos, Συμβολὴ στή μελέτη τοῦ βίου καί τοῦ ἔργου τοῦ Ἰωάννη Μαυρόποδος, 1982, pp. 44-45.

[5] Opoziția lui Psellos era bazată și pe concepția sa potrivit căreia viața activă social era mai importantă decât una contemplativă, după principii monahale. Psellos, care renunțase la monahism, nu-l considera o împlinire a idealului creștin.

[6] Despre aceasta a se vedea mai ales: PG 29, 390-393; P.E. Lamerand, „La fête des trois Hiérarques dans l’Église Grecque”, Bessarione, 4, 1898-1899, pp. 164-176; E. Braniște, „Sfinții Trei Ierarhi în cultul creștin”, Biserica Ortodoxă Română, 1958, nr. 1-2, pp. 171-193; C.G. Bonis, „Worship and dogma: John Mavropous, Metropolitan of Euchaita (11th century); his Canon on the three hierarchs, and its dogmatic significance”, în Polychordia. Festschrift Franz Dölger zum 75 Geburtstag, Amsterdam: A.M. Hakkert, 1967-1971, vol. 1, 1967, pp. 1-23; A. Karpozilos, Συμβολὴ στή μελέτη τοῦ βίου καί τοῦ ἔργου τοῦ Ἰωάννη Μαυρόποδος, Ioannina, 1982, pp. 162-166; N. Linardos, Οἱ Tρεῖς Ἱεράρχαι ὑπὸ Bυζαντινῶν ἐγκωμιαζόμενοι, Atena, 2005. 

[7] Cf. A. Karpozilos, Συμβολὴ στή μελέτη τοῦ βίου καί τοῦ ἔργου τοῦ Ἰωάννη Μαυρόποδος, pp. 162-164.

[8] A. Mayer, „Psellos’ Rede über den rhetorischen Charakter des Gregorios von Nazianz“, Byzantinische Zeitschrift, 20, 1911, pp. 27-100.

[9] J.F. Boissonade (ed.), Michael Psellus de operatione daemonum, Nürenberg, 1838, pp. 124-130.

[10] Omilia 2 (178), în P. de Lagarde and J. Bollig (eds.), Johannis Euchaitarum metropolitae quae supersunt in cod. Vaticano graeco 676, Berlin, 1882, pp. 106-119. Singura traducere într-o limbă modernă aparține lui R. Anastasi, „Giovanni di Euchaita, Discorso per Basilio, Gregorio e Giovanni Crisostomo”, în Cultura e politica nell' XI secolo a Bisanzio. Versioni di testi di M. Psello e Giovanni di Euchaita, Catania, 1988, pp. 45-79.

[11] Vaticanus gr. 676 este un manuscris din secolul al XI-lea, copiat se pare cu girul autorului însuși, și conține epigramele, corespondența și omiliile sale. Pe lângă această omilie s-a mai pus încă una cu același subiect pe seama sa, însă este dovedită neautentică astăzi. Nu există încă o ediție critică a omiliei, dar trebuie avută în vedere pentru ea, în primul rând ediția publicată de P. de Lagarde and J. Bollig (eds.), Johannis Euchaitarum metropolitae quae supersunt in cod. Vaticano graeco 676, Berlin, 1882, pp. 106-119. O ediție anterioară, după un manuscris al Seminarului Teologic din Halki a fost publicată la Constantinopol în 1852.

[12] C.G. Bonis, „Worship and dogma: John Mavropous, Metropolitan of Euchaita (11th century); his Canon on the three hierarchs, and its dogmatic significance”, în Polychordia. Festschrift Franz Dölger zum 75 Geburtstag, Amsterdam: A.M. Hakkert, 1967-1971, vol. 1, 1967, pp. 1-23.

[13] Cf. A. Karpozilos, Συμβολὴ στή μελέτη τοῦ βίου καί τοῦ ἔργου τοῦ Ἰωάννη Μαυρόποδος, nota 154, p. 164.