Hristos este Semănătorul care Se seamănă pe Sine

        Ascultând pericopa evanghelică ce s-a citit în Duminica a XXI-a după Rusalii[1], avem o primă tâlcuire a parabolei făcută de Însuși Domnul, arătând că sămânța pe care o aruncă Semănătorul este Cuvântul lui Dumnezeu care într-o mișcare de dăruire de Sine, Se seamănă în urechile și inimile celor ce-L ascultă. Fiecare îl primește și-L rodește în mod propriu, iar El Se adaptează și Se întrupează în fiecare dintre noi pe măsura deschiderii noastre.

       Aș vrea să vă fac atenți asupra necesității de extindere a acestor gânduri. Nu trebuie să reducem această descoperire Sine a Cuvântului (Logosului), -  în fond aceasta este ceea ce teologia numește Revelație – la nivelul cuvântului unui predicator, fie el și Fiul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu (Logosul) este prezent de fapt în fiecare ființă din lumea aceasta ca un element esențial, constitutiv fiecăruia. Nimic din ceea ce există n-ar avea realitate fără prezența Sa constitutivă. El este prezent în fiecare ființă și lucru de la începutul existenței sale și dă acestora sensul și scopul existenței lor. Cu Cuvântul lui Dumnezeu cerurile s-au întărit, și cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor (Ps. 32, 6). Cu Cuvântul lui Dumnezeu toate s-au făcut (cf.Geneza 1) iar acest Cuvânt nu este altc(in)eva decât Fiul. Întru El și pentru El s-au făcut toate (cf. Ioan 1, 1; Col. 1, 16-17; Ef. 1, 10). El este Începutul și sfârșitul (Apoc. 22, 13).

        Unul din cei mai importanți scriitori creștini din primele veacuri, Origen, considera în Comentariul său la Geneză că pentru a înțelege referatul biblic al creației lumii, el  trebuie pus în legătură cu Prologul Evangheliei după Ioan și cu afirmația Sfântului Pavel de la Col. 1,16. Iată ce spune în această ordine de idei:

       „Întru început a făcut Dumnezeu cerul și pământul (Gen. 1, 1). Care este începutul tuturor, dacă nu Domnul nostru și Mântuitorul tuturor (I Tim. 4, 10), Iisus Hristos, Întâiul născut al întregii creaturi (Col. 1, 15)? Întru acest început, așadar, adică întru Cuvântul Său, a făcut Dumnezeu cerul și pământul, după cum și evanghelistul Ioan spune la începutul Evangheliei sale: Întru început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut (Ioan 1, 1-3). Deci început nu numește aici ceva ce ține de timp, ci [Scriptura] spune că întru Început, adică “întru Mântuitorul” au fost făcute cerul, pământul și toate câte au fost făcute.”[2]

        Practic Origen sugerează că înțelegerea cosmosului este legată obligatoriu de înțelegerea Tainei lui Hristos. Cosmosul este astfel hristocentric. Hristos este cel care dă sens întregului univers, devenind scopul acestuia. Gândit astfel, cosmosul este de fapt organizat în vederea Întrupării. Avem de-a face cu o cosmologie hristocentrică. În toată această perspectivă omul are o poziție privilegiată, fiind cel prin care se realizează în univers Taina lui Hristos[3].

         Această viziune hristocentrică despre cosmos va deveni dominantă în teologia răsăriteană, iar aici, o poziție cu totul aparte o are Sfântul Maxim Mărturisitorul care dezvoltă în scrierile sale teoria despre rațiunile (logoi) făpturilor. Pentru Sfântul Maxim, “logosul (la plural logoi) unei făpturi este principiul sau raţiunea sa fiinţială, ceea ce îl defineşte în mod fundamental, dar şi scopul ei pentru care şi există, pe scurt, raţiunea ei de a fi, în dublul sens de principiu şi finalitate a fiinţei sale. […] Unitatea supremă a acestor logoi se realizează în şi prin Logos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care este principiul şi finalitatea tuturor logoi-lor. Logoii tuturor făpturilor au fost într-adevăr determinați cu toţii de Dumnezeu în Logosul dumnezeiesc, Cuvântul lui Dumnezeu, mai înainte de toate veacurile, şi aşadar înainte de a fi fost create făpturile; în El sunt cuprinşi logoii din veşnicie şi în El subzistă statornic, şi prin ei toate cele create, mai înainte chiar de a veni la existenţă, sunt cunoscute de Dumnezeu.”[4]

         Hristocentrismul cosmologiei creștine a fost însă cel mai bine expus iconografic în marile proiecte ale iconografiei bizantine și post-bizantine dar și în unele din Occident. Amintesc în treacăt doar câteva locuri în care el el are o expunere majoră: baptisteriul San Giovanni din Florența, catedrala din Chartres, Biserica Mănăstirii Sucevița (registrul orizontal de deasupra Scării virtuților), catedrala din Monreale (Sicilia). Cu imagini din superbele mozaicuri de la Monreale – care vorbesc mult mai precis decât cuvintele mele - voi ilustra articolul de față. Ele sunt cea mai potrivită exegeză a cărții Genezei.   

         Nu vreau să dezvolt prea mult subiectul, pentru a nu mă îndepărta de punctul de plecare, la care doresc să revin. Rațiunile-logoi ale tuturor făpturilor sunt semințele pe care Hristos-Semănătorul le-a așezat în chip tainic în toate. Astfel, Hristos este Semănătorul care Se seamănă pe Sine. Pe lângă ele, poruncile sale sunt la rândul lor purtătoare ale acestor semințe. Pe primele trebuie să consumăm prin contemplație, pe celelalte trebuie să le împlinim prin lucrarea practică, pentru a zidi în noi Împărăția lui Dumnezeu.    

[1] Pilda semănătorului, Luca 8, 5-15.

[2] Origen, Omilii, comentarii și adnotări la Geneză, Omilia 1, (colecția Tradiția creștină 1), Polirom, Iași, 2006, p. 121. Deși mai târziu va fi condamnat de Biserică pentru unele erori dogmatice, între care doctrina despre apocatastază este cea mai notorie, Origen a avut și intuiții excepționale care au fost folosite și asimilate de Părinții Bisericii. 

[3] A se vedea pe larg srticolul D. Bahrim, “Despre cosmos și împlinirea sa în om în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul”, Teologie și viață, 12, nr. 5-8, 2002, pp. 87-104.

[4] J.-Cl. Larchet, Sf. Maxim Mărturisitorul, o introducere, trad. M. Bojin, ed. îngrijită de pr. D. Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pp. 186-187.