Sf. Grigorie Palama: Omilia 60, la Sărbătoarea Luminilor

1. Ieri, când ne-am adunat împreună pentru Înainte-prăznuirea zilei Luminilor am discutat în mod cuvenit, vorbind pentru dragostea voastră despre Botezul după Hristos de care ne-am învrednicit şi noi, şi anume că botezul este cunoştinţă şi făgăduinţă către Dumnezeu, credinţă, dar şi cunoştinţa adevărului în Dumnezeu, legământ şi făgăduinţă prin faptele, cuvintele şi petrecerile cele bineplăcute ale lui Dumnezeu prin săvârşirea Sfintelor Taine. Dar pe când învăţam acestea, am adăugat că dacă nu aducem făgăduinţele acelea în fapte, acele Sfinte Taine şi făgăduinţele aduse lui Dumnezeu prin aceste simboale şi odată cu ele şi prin cuvânt, nu numai că nu îl folosesc pe om, ci, printr-o dreaptă osândă, îl trag în jos. Apoi [am văzut] că Sfântul Ioan, profetul şi Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului a călăuzit mulţimea către învăţătura care a condus la rândul ei la Botez. Căci Botezul este cunoştinţa lui Dumnezeu precum am zis, iar Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru ne aduce la cunoştinţa Lui prin propria lui învăţătură, arătându-ne nouă că Stăpânul a toate este mai înainte de veci, Judecătorul viilor şi morţilor şi cu puterea Lui îi aduce pe cei vrednici în sălaşurile cele veşnice, iar cei osândiţi vor fi aruncaţi în gheena. Sfântul Ioan a mărturisit că El este şi Domnul îngerilor, iar pe sine însuşi s-a socotit cu cei mai de pe urmă slujbaşi.
2. Apoi am văzut că Botezul este nu numai cunoştinţa lui Dumnezeu, ci este şi făgăduinţa întoarcerii către El prin fapte plăcute Lui. De aceea, Înaintemergătorul lui Hristos şi Botezătorul ne-a adus nu numai către cunoştinţa lui Hristos, ci a propovăduit şi pocăinţa şi a cerut totodată roade vrednice de pocăinţă care sunt: dreptatea, milostenia, înfrânarea, dragostea, adevărul: Şi arătând aceasta, anume că în afara faptelor, făgăduinţa/credinţa către Dumnezeu nu foloseşte la nimic, ci mai vârtos îl osândeşte pe om, că securea este pregătită şi a mărturisit că foc nestins este osânda şi că orice pom care nu aduce roadă bună se va tăia şi se va arunca în foc (Mt 3,10). La cunoştinţa unora ca acestea v-am adus şi noi acum pentru dragostea voastră şi pentru Botezul Domnului care s-a petrecut după cuvântul Botezătorului care aducându-I cinstire, s-a smerit pe sine înaintea Lui şi se oprea de la lucrul acesta, cerând mai degrabă ca el însuşi să primească botezul de la Domnul. Dar [am aflat] şi cuvintele Domnului către el, Care, Stăpân fiind, S-a supus robului, dar i-a descoperit totodată şi Taina ca prieten şi rudă, după sânge, arătând şi pricinile binecuvântate ale acesteia. Şi am ajuns atunci să grăiesc către voi până la locul în care, Ioan, crezând Lui, a primit în cele din urmă a-L boteza pe Domnul. A mai rămas aşadar din Evanghelia vestită vouă care ascultaţi acum, că botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt 3,16).
3. Mare şi înaltă, fraţilor, este Taina Botezului lui Hristos exprimată în aceste puţine cuvinte, greu de înţeles şi greu de interpretat şi nu mai puţin greu de cuprins cu mintea, dar fiindcă pe de altă parte este mântuitor pentru cel care îndrăzneşte să cerceteze Scripturile (In 5,39), crezând şi îndrăznind, să cercetăm şi noi puterea Tainei, atât cât ne poate fi accesibilă. Precum aşadar la început după ce a spus Dumnezeu să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (Fc 1,26) plăsmuind în Adam firea noastră prin insuflarea asupra lui a Duhului cel de viaţă făcător, arătat şi dăruit, s-a manifestat dumnezeirea cea întreită a Creatorului după ipostas, mai presus decât la celelalte zidiri aduse la fiinţă numai prin cuvânt şi arătate numai prin Tatăl care grăia. La fel şi acum când a rezidit firea noastră în Hristos, Duhul Sfânt s-a arătat la pogorârea peste El din cele supracereşti. Aşadar, la Botezul Domnului în Iordan, s-a arătat taina Preaînaltei şi Atotziditoarei Sfintei Treimi, mântuitoarea făpturilor celor raţionale[1].
4. Dar pentru care pricină s-a arătat Taina Sfintei Treimi atât la creaţia dintâi a omului, cât şi la rezidirea/re-creaţia/ restaurarea lui? Nu numai fiindcă este singurul slujitor şi închinător de pe pământ al ei, ci şi fiindcă este singurul zidit după chipul ei. Căci fiinţele cele simţitoare şi iraţionale au numai duh de viaţă, dar nici acesta nu poate subzista de la sine şi sunt lipsite desăvârşit de minte şi de cuvânt. Iar puterile cele mai presus de simţuri, toate, îngeri şi arhangheli, care sunt înţelegătoare şi raţionale au minte şi cuvânt, dar nu au duh de viaţă făcător, fiindcă nu au nici trup care să fie făcut viu prin El. Deci numai omul este singura zidire care, întocmită după chipul firii celei întreitipostatice, are şi minte şi cuvânt şi duh însufleţitor al trupului, fiindcă are şi trup însufleţit (Evr. 6,20). Aşadar, atunci când a rezidit firea noastră la Iordan, S-a arătat Preaînalta şi Atotziditoarea Sfântă Treime, ca un arhetip al chipului nostru sufletesc. Iar cei care se botează în Hristos şi după Hristos, se botează fiind cufundaţi de trei ori în apă, în vreme ce Ioan a botezat în Iordan cu o singură cufundare. Şi aceasta o arată sfântul Evanghelist Matei care zice şi botezându-Se, îndată a ieşit din apă (Mt 3,16, Marcu 1,10;  Luca 22,14-20)
5. Şi iată zice, adică nici bine nu a ieşit din apă, că îndată cerurile s-au deschis. Aţintiţi mintea voastră, fraţilor, vă rog şi alipiţi-vă cugetul cu străşnicie de cele spuse ca să puteţi cuprinde puterea Tainei Botezului în numele lui Hristos. Căci intrarea lui Hristos în apă, preînchipuie pogorârea Lui la iad. La fel deci, şi ieşirea Lui din apă preînchipuie învierea Lui din morţi.
6. Aşadar, precum se cuvenea şi în consecinţă, când a ieşit din apă, îndată s-au deschis cerurile şi fiindcă şi după pogorârea Lui la iad, unde a fost la cele mai de jos ale pământului pentru noi, ieşind de acolo, toate s-au deschis Lui şi nouă, nu numai cele din pământ sau cele din jurul pământului, ci Însuşi Cerul cel Preaînalt, la care apoi fiind înălţat cu trupul, a intrat acolo ca înainte mergător pentru noi (Evr. 6,20). Căci precum patima Lui cea mântuitoare mai dinainte a prefigurat-o, în chip tainic, pâinea şi potirul, şi a fost dăruită taina aceasta mai apoi pentru desăvârşirea celor credincioşi, la fel şi pogorârea la iad şi învierea lui tainică preînchipuind prin acest Botez al Lui desăvârşirea credincioşilor, li s-a dat spre mântuire, pentru Sine Însuşi luând rane şi chinuri, iar pentru noi dăruindu-ne împărtăşire de patimile Lui de la început. Însă ne-a dăruit nouă acestea fără dureri şi făcându-ne pe noi după cuvântul Apostolului, rude cu El după asemănarea morţii Lui (Rom. 6,5), ca să ne învrednicească şi de făgăduita înviere la vreme.
7. Căci având trupul şi sufletul nostru pe care le-a luat de la noi pentru noi, prin trup a răbdat pentru noi patimi şi moarte pe cruce şi îngropare. Şi a arătat că însăşi ridicarea lui din groapă este spre nemurirea chiar a trupului şi a celor care săvârşesc spre pomenire jertfa cea fără de sânge pe care ne-a dăruit-o nouă şi prin aceasta a rodit mântuirea. Căci a coborât cu sufletul în iad şi s-a întors după ce a redat viaţă şi lumină veşnică tuturor şi drept chip al acesteia ne-a dăruit nouă a săvârşi dumnezeiescul Botez ca prin el să rodească mântuirea, prin fiecare Taină şi prin slujirile îndumnezeitoare ale sufletului şi trupului, primind seminţele unei vieţi fără de prihană. Căci de acestea două atârnă toată mântuirea noastră şi în acestea două se însumează toată iconomia dumnezeu-omenească.
8. S-au deschis  Lui cerurile. Nu a spus simplu cerul, ci s-au deschis Lui cerurile, adică toate cerurile cele de sus, pentru ca să nu socoteşti nimic, văzând tărâmurile cele de sus şi mai presus de noi, că ar fi ceva mai înalt şi mai presus decât Cel Care Se botează acum, ci să cugeţi şi să cunoşti desăvârşit că o fire şi o stăpânie din nesfârşirea/infinitul ei din cercul cel mai presus de ceruri şi ajungând până în mijlocul a toate şi până la cele mai de pe urmă ale noastre, adică plinindu-le pe toate, şi nelăsând nimic în afara ei, reunindu-le şi cuprinzându-le pe toate în chip mântuitor, depăşind hotarul a toate, se face cunoscută în chip de negrăit prin trei uniri caracteristice: I s-au deschis Lui cerurile ca pentru a arăta în chipul cel mai limpede că este El Însuşi Cel ce este mai înainte de a fi cerurile, sau mai degrabă Cel Ce este mai înainte de a fi toate, la Dumnezeu fiind, şi Cuvântul lui Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu fiind şi neavând nici pe Tatăl mai înainte de a fi El şi acelaşi nume având cu Tatăl Cel mai presus de tot numele şi de tot cuvântul (Fc 3,19). Căci dintre cele arătate împreună cu el şi cu Tatăl cel din ceruri şi dintre toate cele câte erau despărţite, cele lumeşti de cele mai presus de lume, separate unele de altele, numai El Însuşi fiind legătura între ele, a fost arătat împreună unit cu Tatăl şi cu Duhul după cum şi mai înainte de crearea a toate a fost împreună cu Tatăl şi cu Duhul.
9. I S-au deschis Lui cerurile (Mt 3,16) sau cum spune sfântul Evanghelist Marcu s-au despărţit. Şi îndată ieşind din apă a văzut cerurile despărţite (Mc 1,10). Cum unul spune I S-au deschis Lui cerurile, iar celălalt spune s-au despărţit? Ca să nu le scape celor care ascultă în mod obişnuit că îndoit este chipul acestei taine. Căci prin s-au deschis, ni s-a arătat nouă faptul că ele erau mai dinainte închise, cu totul din pricina păcatului şi a neascultării noastre de Dumnezeu. Căci lui Adam, după călcarea poruncii lui Dumnezeu şi după ce a auzit de la El că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fc 3,19), este scris că cerul a fost închis. Aşadar, în chip potrivit lui Hristos, Care S-a arătat dintotdeauna ascultător Tatălui, după cum El Însuşi a zis către Ioan,  că a plinit toată dreptatea şi prin Botez, mai ales s-au deschis cerurile.
10. Dar fiindcă, precum zice şi însuşi Înaintemergătorul Domnului că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui (In 3,34) arată toată puterea cea nemăsurată şi nesfârşită şi energia Duhului pe care a primit-o Hristos după trup. Iar cerurile au arătat prin lucrare că toată această putere şi energie a Duhului Sfânt este necuprinsă pentru toate făpturile, pentru care pricină, în momentul în care această putere şi energie s-au manifestat şi au pogorât ca şi când ar străbate trupul acela al ipostasului dumnezeiesc, cerurile, neputând cuprinde, s-au despicat. Aşadar, pe bună dreptate zice acela care a grăit către Dumnezeu nici cerurile nu sunt curate înaintea Ta (Iov 15,15) numind cer pe îngerii din ceruri, pe arhangheli pe heruvimii cei cu ochi mulţi, şi pe serafimii cei cu câte şase aripi, şi toată făptura supracerească. În chip potrivit aşadar, nici cerul, adică îngerii din cer, nu sunt curaţi înaintea Dumnezeului cerului,  fiindcă, deşi sunt curăţiţi şi luminaţi fără de încetare de ierarhia cea preaînaltă şi stăpânească, le lipseşte totuşi curăţia cea atotdesăvârşitoare prin sine. Căci numai firea noastră [devenită] ipostas dumnezeiesc (theoupostată) în Hristos, fiind asemenea cu Dumnezeu, poate să îmbogăţească curăţia şi să se atotdesăvârşească şi să cuprindă în sine toată strălucirea şi străluminarea, precum se spune, a puterii şi energiei dumnezeiescului Duh. Aşadar nu numai că I s-au deschis cerurile, dar chiar şi îngerii s-au dat în laturi la această pogorâre a dumnezeiescului Duh peste El.
11. Şi botezându-Se Iisus, îndată a ieşit din apă, şi iată, s-au deschis Lui cerurile (Mt 3,16) iar Luca spune că s-au deschis Lui cerurile când Hristos Se ruga. Căci zice și botezându-Se Iisus, rugându-Se, s-au deschis Lui cerurile (Lc 3,21). Şi botezându-Se, adică cufundându-Se şi ieşind din apă, S-a rugat, învăţând prin fapte că nu numai preotul şi săvârşitorul Tainei trebuie să se roage, ci şi cel ce se desăvârşeşte trebuie să facă aceasta, mai presus de orice dumnezeiască desăvârşire şi chiar dacă cel ce săvârşeşte taina ar fi mai desăvârşit să înalţe o rugăciune mai desăvârşită prin virtute şi prin intensitate, şi chiar dacă harul prin el coboară peste cel ce se desăvârşeşte, dacă însă cel ce este spre desăvârşire ar fi mai vrednic şi s-ar ruga mai intens, Cel Ce voieşte mila - o! negrăită bunătate! - nu va întârzia să dea prin el harul şi celui ce desăvârşeşte. Precum şi acum limpede s-a întâmplat cu Ioan ceea ce şi singur mărturiseşte mai apoi în faţa oamenilor că din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har (In 1,16).
12. Dar pentru ce s-a deschis cerul numai pentru Iisus când S-a rugat, şi nimănui altcuiva dintre cei care au fost mai înainte de El? Ce spui? Cel care încă făt fiind a cunoscut iconomia dumnezeu-omenească (theandrică) a Cuvântului lui Dumnezeu Celui enipostaziat şi nu numai că a priceput-o, în bucuria Duhului Sfânt, încă din pântecele maicii sale, ci încă i-a şi transmis celei ce avea să-l nască harul, cel ce a dezlegat de acolo gura părintească, legată din pricina lui prin amuţire de pedeapsa îngerului, făptura pustiului, cel care este cel mai mare între cei născuţi din femeie şi mai presus dintre toţi profeţii din veac (Lc 7,28), şi care nu s-a socotit vrednic să dezlege cureaua încălţămintei lui Hristos. Şi cine ar fi fost vrednic, între cei lipsiţi de vrednicia acestuia, să deschidă cerul, ba încă cerul cerurilor? Căci pentru ca să cunoşti înălţimea superiorităţii aceluia faţă de toate, care acum Se botează cu trupul, urmăreşte şi mai departe: fiindcă este scris că I s-au deschis Lui cerurile arătându-ne nouă cu fapta, că nu doar simplu cerurile, ci I s-a deschis Lui însuşi sânul Tatălui ceresc celui Preaînalt, căci de acolo vine Duhul Sfânt şi glasul care mărturiseşte cuvenita înfiere (Mt. 3,17). Iar cerurile sunt propovăduitori ai Lui ca nişte guri cuprinzătoare a toată lumea deschizându-se şi rostind limpede nu numai îngerilor celor din ceruri, ci şi oamenilor de pe pământ, tuturor vestindu-le pe Fiul lui Dumnezeu, de aceeaşi cinste după fire cu Tatăl Ceresc şi cu Duhul care vine de la El prin purcedere, puterea şi stăpânia peste toate.
13. Aşadar numai Lui Care s-a rugat I s-au deschis cerurile în chip cuvenit, fiindcă şi cartea pecetluită adică acest cer care mai înainte era nouă închis, se descoperă, după Apocalipsa Sfântului Ioan, nimeni nu putea să o deschidă nici să cunoască toate cele din cer şi de pe pământ şi de sub pământ: Iată a biruit leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei (Apoc. 5,5)  Şi cine este leul din seminţia lui David, ne-a învăţat pe noi mai înainte Iacob Patriarhul: Pui de leu eşti Iudo, fiul meu, de la jaf te-ai întors… El a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică …Cine-l va deştepta? Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul Căruia se vor supune popoarele (Fc. 49,9-10). Adică Cel ce acum a deschis în chip arătat şi cele mai presus de ceruri, numai acela singur cunoscând cuvintele proniei din veac în veac, comorile cele ascunse în sânul părintesc ale Înţelepciunii adâncurile cele de nepătruns şi tainele Duhului.
14. Botezându-Se Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată I s-au deschis Lui cerurile. Vedeţi că sfântul Botez este poarta cerurilor care îi duce acolo pe cei botezaţi? Căci nu a spus simplu “s-au deschis”, ci I s-au deschis Lui cerurile şi toate cele petrecute Lui pentru noi s-au petrecut. Căci nouă ni s-au deschis prin El cerurile care după ce şi-au deschis porţile aşteaptă intrarea noastră. Şi mărturie pentru aceasta este cel dintâi dintre martiri Ştefan. Căci acesta îndoindu-şi genunchii s-a rugat şi ridicându-şi ochii la cer, ceea ce nimeni nu a mai văzut de la botezul lui Hristos: căci aţintindu-şi ochii la cer a văzut cerurile deschizându-se şi pe Iisus în slava Tatălui (Fapte 7, 55-56) a văzut nu numai slava negrăită şi sălaşul cel mai presus de ceruri, dar şi pe cel însetat în slava Tatălui, a cărei fericită privelişte cel dintâi dintre toţi a văzut-o, cele pe care nimeni mai înainte de Hristos la care şi înseşi cetele îngereşti se tem să privească ascunzându-şi feţele (cf. I Petru 1,12). Căci l-a tras pe acesta Iisus, dorindu-l ca cel întâi diacon în ceruri şi cel mai vrednic de cinste mai înainte de duhurile slujitoare, fiind şi cel dintâi martir în luptă. Aşadar nouă ni s-au deschis cu adevărat cerurile şi ne-a aşezat pe noi acolo prin El fiindcă El Însuşi nu avea nevoie nici de curăţire, nici de deschidere.
15. Şi a văzut Ioan, ca să poată spune apoi către cei ce întreabă: şi am văzut şi eu şi am mărturisit că Acesta este Hristos, Fiul lui Dumnezeu (In 1,34). Căci Ioan a văzut Duhul Domnului coborând ca un porumbel şi stând deasupra Lui (In 1,32). Dar mărturiseşte şi vederea porumbelului curăţia Celui asupra căruia s-a pogorât, căci această ființă nu vine în locuri necurate şi pline de miros urât. Dar împreună cu Acesta mărturiseşte şi glasul de sus al Tatălui. Și iată, zice, adică împreună cu vederea porumbelului, glas din ceruri zicând: „Acesta este fiul Meu cel iubit întru care am binevoit” (Mt. 3,17). Acesta deci pe care Îl arată Duhul Meu coborându-Se şi stând deasupra Lui este Fiul Meu cel Împreună-veşnic. Fiindcă Tatăl Ceresc folosindu-se ca de degetul arătător, de însuşi propriul lui Duh împreună-veşnic, şi de aceeaşi fire şi mai presus de ceruri, glăsuind şi totodată arătând de sus şi în acelaşi timp indicând unirea cu El, cu cel care în Iordan Se boteza de Ioan, Îl arată pe El neumbrit că este Fiul Lui preaiubit şi propovăduindu-L tuturor.
16. Dar nu numai fiindcă Duhul L-a descoperit, ca şi cu un deget părintesc arătându-L, dar şi faptul că până la El S-a coborât arătându-L cu degetul părintesc ca o atingere, dar nu numai aceasta, ci a şi rămas peste El: căci a mărturisit Ioan că am văzut Duhul pogorându-Se în chip de porumbel din cer şi a stătut peste El (In 1,32) dar nu numai peste El, ci şi întru El: şi mărturie pentru aceasta iarăşi acesta zicând: din plinătatea Lui am luat şi noi toţi (In 1,16) dar şi faptul că şi mai înainte de pogorârea arătată era cu El în chip nevăzut. Iar aceasta se mărturiseşte şi de către îngerii cereşti cei netrupeşti zicând către cea care L-a zămislit în feciorie că Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine (Lc 1,35) şi către Iosif zicând despre ea: că ceea ce S-a zămislit în aceasta este de la Duhul Sfânt (Mt 1,20). Fiindcă acestea nu propovăduiesc simpla unire, ci o oarecare întrepătrundere/perihoreză mai presus de fire şi totodată neîntreruptă şi continuă şi neamestecată şi aceasta spre a ni Se arăta nouă Dumnezeu în dumnezeirea cea în trei Ipostasuri şi Atotputernică care arată cum şi când a binevoit întru El: Tată mai presus de ceruri, Fiu de o fiinţă cu Tatăl şi Duhul Sfânt purcezând de la Tatăl şi odihnindu-Se peste Fiul fără amestecare şi având unire şi nedespărţită deosebire. Căci două sunt lucrurile care se mărturisesc; unul care se mărturiseşte este propria Lui dumnezeire şi unirea unuia cu altul şi celălalt, deosebirea/diferenţa. Dumnezeirea [este mărturisită] de stăpânia cea mai presus de ceruri sălăşluită prin care cerurile toate s-au despărţit într-o clipă, iar unimea fiinţei prin înalta şi fără de încetare unire şi întrepătrundere/perichoreză. Şi în sfârşit, diferenţa prin deosebirea numelor celor ipostatice  şi a relaţiei dintre ele.
17. Căci a preaînălţat şi ceea ce a luat de la noi la vrednicia Fiului lui Dumnezeu, contemplând împreună în chip nedespărţit, astfel încât să fie şi după Întruparea Lui trei ipostasuri închinate şi luminătoare întru care şi noi credem şi ne botezăm, dezbrăcând prin dumnezeiescul Botez omul cel vechi adunîndu-ne în jurul lui Hristos, noul Adam, Cel Care însuşindu-şi firea noastră cea vinovată, a înnoit-o întru El, luând-o din fecioreştile sângiuri precum a binevoit şi îndreptând-o prin Sine şi pe cei care se nasc din El întru Duhul sfânt şi apoi slobozindu-i pe cei din blestemul şi osânda aceea de mai înainte de naştere.
18. Pentru ce dar? Fiindcă desigur nu numai că nu a luat de la noi ipostas omenesc, Fiul cel Unul născut al Lui Dumnezeu, ci însăşi firea noastră luând-o, a înnoit-o, unind-o cu a Sa după propriul ipostas, oare nu transmiţând la fiecare dintre ipostasurile noastre harul Lui, şi nu luând fiecare din noi iertare de la El pentru fiecare greşeală în parte? Şi cum Cel Ce voieşte ca pe toţi în chip desăvârşit să-i mântuiască (I Tim. 2,4) şi mai presus de toate plecând cerurile s-a pogorât (Ps. 18,9) şi prin fapte, prin cuvinte şi prin pătimirile Sale arătându-ne nouă toată calea mântuirii, S-a urcat apoi la ceruri şi a tras acolo pe cei credincioşi? Dar a lucrat şi înnoirea firii pe care şi-a luat-o de la noi pentru noi, sfinţind-o şi îndreptând-o şi arătând-o Tatălui supusă întru toate, prin care El însuşi S-a unit cu ea făcând şi pătimind toate ale ei. Dar, mai mult decât atât, nu doar firea a înnoit-o, ci şi fiecare dintre ipostasurile noastre ale celor credincioşi le-a înnoit şi a dăruit iertare de păcatele noastre prin dumnezeiescul botez prin păzirea poruncilor Lui prin pocăinţă, pe care a dăruit-o celor căzuţi şi prin împărtăşirea dăruită nouă cu Însuşi sângele şi trupul Lui.
19. Căci zicând Tatăl cel de sus despre cel ce Se boteza după trup Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit a arătat că toate celelalte, acelea care mai întâi erau ale profeţilor: aşezămintele legilor, făgăduinţele, şi înfierile, erau nedesăvârşite şi nu mărturiseau nici nu săvârşeau voia lui Dumnezeu, ci priveau doar către un scop prezent acum şi acelea erau săvârşite pentru desăvârşirea celor prezente. Şi ce să spun despre aşezămintele legii şi făgăduinţele şi înfierile prin profeţi? Fiindcă a privit şi zidirea lumii de la început pe Cel botezat aici jos, ca Fiu al omului iar sus mărturisit ca Unul născut Fiu iubit al lui Dumnezeu pentru Care toate şi prin Care sunt toate, precum spune Apostolul (cf. Rom. 11, 36).
20. Aşadar şi crearea de la început a omului de către El, plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, pentru ca să poată cuprinde atunci arhetipul, căci şi legea în rai de la Dumnezeu pentru El a fost dată. Căci dacă nu ar fi dat-o Dătătorul de lege ar fi rămas cu totul nedesăvârşit şi pururea. Şi cele spuse de Dumnezeu şi săvârşite împreună cu El, aproape toate au fost pentru El, dacă nu ar spune cineva bine că toate cele supralumeşti şi ordinele îngereşti şi rânduielile de acolo către care tind de la început până la sfârşit, mă refer la iconomia dumnezeiesc-omenească prin care s-au preînchipuit acestea de la început şi până la sfârșit. Căci bunăvoirea este desăvârşita bună voie a Lui Dumnezeu de căpetenie. Iar Acesta este singurul întru care a binevoit şi s-a odihnit şi a bineplăcut desăvârşit Tatălui, minunatul Lui chip, Îngerul lui de mare Sfat (Is. 9,5), Cel Care ascultând şi grăind către Însuşi Tatăl dăruiește celor ce ascultă viaţă veşnică.
21. De care fie să ne împărtăşim noi toţi în Împărăţia de veci a lui Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.  

Traducere din greaca veche de Laura Enache. Versiune modificată față de cea publicată în ediția Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. III, Ed. Anastasia, 2007.

[1] e limpede că tâlcuirea sfântului Grigorie urmează aici troparul Botezului Domnului :  « În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat, iar Duhul în chip de porumb a adeverit, întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat Hriostoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat mărire Ţie »