Jean-Claude Larchet: Eclesiologia Sfântului Maxim Mărturisitorul

Mărturisirea credinţei ortodoxe, criteriu eclesiologic esenţial

a. Mărturisirea credinţei ortodoxe ca și criteriu eclesiologic

Sfântul Maxim insistă în mod deosebit şi în repetate rânduri asupra mărturisirii dreptei credinţe, făcând din aceasta un criteriu eclesiologic esenţial.

Mărturisirea dreptei credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi deci comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile locale în raport cu Biserica catolică.

Comuniunea dă mărturie despre unire, o concretizează şi o manifestă în cel mai înalt grad; însă unirea cu Biserica catolică nu este determinată sau condiţionată de comuniune (care este un scop şi nu poate fi un mijloc), ci de mărturisirea adevăratei credinţe.

Pentru Sfântul Maxim, comuniunea este comuniune cu Hristos şi în Hristos, iar această comuniune se face mai întâi prin mărturisirea comună a credinţei celei adevărate în El. Dacă Hristos nu este mărturisit aşa cum se cuvine, comuniunea cu El şi cu cei care-L mărturisesc în chip drept devine imposibilă. Aflăm de multe ori în scrierile Sfântului Maxim afirmaţia că mărturisirea adevăratei credinţe condiţionează în mod absolut comuniunea[1], pentru că acela care nu-L mărturiseşte aşa cum se cuvine pe Hristos, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui[2]. Comuniunea care se realizează şi se manifestă în cel mai înalt grad de realitate şi perfecțiune în împărtășirea euharistică cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă, pentru că, dacă nu se mărturiseşte dreapta credinţă, „se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa şi prealuminata și slăvita taină a ortodoxiei creştinilor"[3], invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi, prin urmare, darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite, așadar nu se mai realizează o comuniune adevărată[4].

b. Acordul cu Tradiţia, criteriu al ortodoxiei credinţei

Dreapta credinţă, ca și criteriu de apartenenţă la Biserică, nu este definită de o Biserică particulară, de clerul, papa sau patriarhul ei, ori de credincioşii ei, ci de întreaga Tradiţie a Bisericii catolice. Criteriul ortodoxiei credinţei – și Sfântul Maxim spune lucrul acesta în repetate rânduri[5] - este acordul ei cu Tradiţia, aşa cum este ea exprimată în învăţătura Sfintei Scripturi, a apostolilor, a sinoadelor şi a Sfinţilor Părinţi. Nu doar luările de poziţie dogmatice ale papilor sau patriarhilor şi episcopilor, ci chiar sinoadele trebuie primite şi ratificate potrivit acestui etalon care este dreapta credinţă[6], aşa cum este ea definită de Tradiţie, în ansamblul ei.

În Biserică, afirmă Sfântul Maxim, suntem învățați de „întreaga Sfântă Scriptură, de Vechiul şi Noul Testament, de Sfinţii Dascăli şi de Sfintele Sinoade"[7].

Chiar dacă Sfântul Maxim afirmă că, pentru ca o afirmaţie dogmatică să poată fi considerată conformă dreaptei credinţe, ea trebuie să corespundă învăţăturii „unui sinod, sau a unui Părinte sau a Scripturii",[8] niciunul dintre aceste componente ale Tradiţiei nu are pentru el autoritate absolută în sine, ci numai dacă este în acord cu celelalte şi cu întregul[9].

c. Ce este Biserica catolică

Biserica catolică, pentru Sfântul Maxim, nu se identifică a priori nici cu Biserica locală, nici cu vreo Biserică anume[10], nici cu Biserica universală; problematica eclesiologiei moderne referitoare la raporturile Bisericii locale cu Biserica universală îi este străină, ca şi concepţia latină potrivit căreia Biserica catolică ar fi Biserica universală, ca sumă sau totalitate a Bisericilor locale. „Biserica catolică" este pentru Sfântul Maxim „Biserica zidită de Dumnezeu"[11], Biserica lui Hristos, Care este pentru ea piatra cea din capul unghiului (Efes. 2, 20)[12], sau Care, iarăşi, este Capul celei ce este trupul Său (Col. 1, 18, 24)[13], cea întemeiată chiar de El pe temelia dreptei mărturisiri a credinţei în El,[14] cea una şi singura[15]. Ea se caracterizează în mod fundamental, cu privire la catolicitatea sa, prin faptul că mărturiseşte credinţa ortodoxă[16]. „Biserica catolică este mărturisirea dreapta şi mântuitoare a credinţei în El"[17]. În majoritatea textelor în care Sfântul Maxim foloseşte expresia „Biserica catolică", contextul este acela al plasării în prim plan a dreptei credinţe, opusă învăţăturilor eretice[18].

Mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe se face de către Părinţi în numele Bisericii catolice, spre subzistența ei[19]; „pentru cauza Bisericii catolice şi apostolice" au luptat „Apostolii Lui și Sfinții Părinți care le-au urmat, și învățătorii, și mucenicii, slujind prin propriile fapte și cuvinte, prin lupte și sudori, osteneli și sângiuiri și, în sfârșit, prin morțile lor violente"[20]. Dimpotrivă, cei care mărturisesc învăţături eretice se împotrivesc Bisericii catolice şi lucrează spre nimicirea ei[21], căci „fără dogmele Sfinţilor […], nu este cu putință însuși faptul de a exista o Biserică"[22]. Putem spune aşadar că la Sfântul Maxim există o „identificare a Bisericii catolice cu dreapta mărturisire a credinţei"[23], că pentru el „mărturisirea dreptei credinţe [este cea] care întemeiază şi reprezintă [Biserica]"[24].

Așadar „catolic" (καθολικός) nu înseamnă, „universal" (οἰκουμενικός): Sfântul Maxim, ca şi ceilalți Părinţi din vechime, face o deosebire clară între cele două noţiuni și se declară de acord cu vechea lor uzanță[25]. Catolicitatea, chiar dacă se deosebeşte de universalitate, o include totuşi într-un anumit sens. Dacă Biserica catolică este universală, universalitatea ei nu este nici geografică, nici de jurisdicţie sau de autoritate, ci o universalitate care cuprinde, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care au constituit întotdeauna şi pretutindeni credinţa ortodoxă, şi de asemenea pe toţi cei care întotdeauna şi pretutindeni au mărturisit şi continuă să mărturisească această credinţă. Prin această mărturisire comună a uneia şi aceleiaşi credinţe în Sfânta Treime şi în Hristos, Bisericile locale şi credincioşii lor se află uniţi într-una şi aceeaşi Biserică catolică[26]; şi prin această mărturisire care îi uneşte pe creştinii din întreaga lume şi din toate timpurile, [Biserica catolică] a adunat în ea „tot pământul de sub cer și a adus și a adăugat la ceea ce a fost dobândit ceea ce mai lipseşte, şi  a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor, de la o margine a pământului la alta, prin Duhul, în unitatea de cuget şi de grai a credinţei".[27]

Dar totodată trebuie să fim conştienţi că atunci când, la un moment dat, erezia se răspândeşte în toate sau în mai toate Bisericile, Biserica catolică ajunge să fie compusă numai din câţiva puţini credincioşi sau chiar, la limită, dintr-unul singur[28]. Mărturisind şi apărând aproape de unul singur dreapta credinţă, Sfântul Maxim e foarte conştient că mărturiseşte şi apără „dogma […] comună a Bisericii catolice"[29], adică credinţa pe care au mărturisit-o întotdeauna şi în tot locul Apostolii, Părinţii, Sinoadele, clerul şi poporul dreptcredincios. Cel care mărturiseşte credinţa ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica catolică şi în comuniunea sa[30]; cel care mărturiseşte o învăţătură străină de dreapta credinţa se autoexclude[31] şi trebuie scos din Biserica catolică[32]. Acest principiu este valabil pentru persoane, dar şi pentru Bisericile locale; ele aparţin Bisericii catolice sau mai curând se identifică cu ea în măsura în care mărturisesc dreapta credinţă; ele ies din ea (chiar dacă instituţional continuă să fie şi să se numească Biserici) dacă mărturisesc învăţături străine de dreapta credinţă aşa cum a fost ea definită de Apostoli, de Părinţi şi Sinoade. În acest sens identifică Sfântul Maxim identifică Biserica Romei cu Biserica catolică, doar pentru simplul motiv că ea mărturisea credinţa ortodoxă[33] şi pentru că era, în vremea controversei monotelite, singura care o mărturisea. Dimpotrivă, Bisericile Constantinopolului, Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului sunt în afara Bisericii catolice şi în afara comuniunii cu ea (chiar dacă sunt în comuniune între ele) pentru că au aderat la erezie[34]. Dar odată ce ele mărturisesc credinţa ortodoxă, Bisericile se înfăţişează, dimpotrivă, ca fiind toate „sfintele Biserici catolice"[35].

Când auzim că porţile iadului nu vor putea birui Biserica întemeiată de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anume Biserică, care ar reprezenta-o, nu ar putea cădea niciodată în erezie, datorită unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu particular, pentru că nicio Biserică particulară nu se identifică a priori şi definitiv cu Biserica. Toate Bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii catolice. În anumite momente chiar toate Bisericile au căzut în erezie, şi Biserica catolică n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau să mărturisească credinţa ortodoxă. Dacă, aşadar, porţile iadului nu vor putea birui Biserica, lucrul acesta se datoreşte harului lui Dumnezeu primit de ea în calitatea ei de trup al lui Hristos, și al cărei cap este Acesta[36], ca una ce este mireasa Lui. Sfântul Maxim spune astfel că  „Biserica catolică, mireasa Domnului", „e păzită şi oblăduită de Domnul însuşi, pentru ca noi să fim izbăviţi de năvălirea vrăjmaşilor"[37]. Biserica cea Una nu-şi poate pierde plinătatea şi catolicitatea ei pentru că este în chip fundamental o realitate mistică ce se identifică cu trupul lui Hristos[38].

Extras din volumul: Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere, traducere de Marinela Bojin, ed. Pr. Dragoș Bahrim (Colecția Patristica, seria Studii, nr. 3), Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 262-268. 

O versiune extinsă a acestui text se găsește în volumul: Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit și Apus (Colecția Patristica, seria Studii, nr. 1), traducere de Daniela Cojocariu, ed. Pr. Dragoș Bahrim, Editura Doxologia, Iași, pp. 199-215.

[1] Rel. mot., VI, CCSG 39, p. 31-33; Dis. Biz., IV, CCSG 39, p. 83 ; XXV, CCSG 39, pp. 131-133.

[2] Dis. Biz., IX, CCSG 39, p. 91 [I. I. Icăjr. (ed.), Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, p. 144].

[3] Cf. Th. pol., 11, PG 91, 140B.

[4] Rel. mot., VI, CCSG 39, pp. 31-33.

[5] Th. pol., 10, PG 91, 136A ; Ep. Cal., CCSG 39, p. 169 ; Dis. Biz., IX, CCSG 39, p. 91 ; XII, CCSG 39, p. 95-97. Aflăm multe alte referinţe în: J. Pelikan, « “Council or Father or Scripture”: The Concept of Authority in the Theology of Maximus the Confessor », pp. 277-288, par­ţial reluat în La Tradition chrétienne, t. II, L’Esprit du christia­nisme oriental, 600-1700, pp. 9-39 [Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, II, Spiritul creștinătății răsăritene (600-1700), trad. Pr. Nicolai Buga, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 37-65]; V. Croce, Tradizione e ricerca. Il metodo teologico di san Massimo il Confessore, passim.

[6]  Dis. Biz., XII, CCSG 39, pp. 95, 97.

[7]  Rel. mot., VIII, CCSG 39, p. 37 [I. I. Icăjr. (ed.), Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, p. 128]. Aceste diferite elemente, aşa cum le concepe Sf. Maxim, sunt pe larg analizate în valorosul studiu al lui V. Croce, Tradi­zione e ricerca. Il metodo teologico di san Massimo il Confessore, Milan, 1974.

[8]  Th. pol., XV, PG 91, 180C [PSB 81, p. 273].

[9]  Cf. J. Pelikan,  « “Council or Father or Scripture”: The Concept of Au­thority in the Theology of Maximus the Confessor », p. 287.

[10]  În felul său de a se exprima, el face deosebire între « Biserica catolică» şi Bisericile locale (pentru desemnarea acestora a se vedea, de exemplu: Th. pol., 7, PG 91, 77B; 10, PG 91, 136C; 19, PG 91, 229C; 20, PG 91, 237C; Dis. Biz., XIII, CCSG 39, p. 97).

[11] Ep. Cal., CCSG 39, p. 169.

[12] Cf. Thal., 53, CCSG 7, p. 431.

[13] A se vedea Thal., 63, CCSG 22, p. 155.

[14] Vezi Ep. An., CCSG 39, p. 161 [I. I. Icăjr. (ed.), Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, p. 170].

[15] A se vedea Thal., 63, PG 90, 685C, CCSG 22, p. 177.

[16] Th. pol., 12, 144AB; Th. pol., 11, PG 91, 140B; Ep., 12, PG 91, 464D; Rel. mot., VI, CCSG 39, p. 31; Ep. Cal., CCSG 39, p. 169; Ep. An., CCSG 39, p. 161.

[17] Ep. An., CCSG 39, p. 161 [I. I. Icăjr. (ed.), Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, p. 170].

[18] A se vedea Th. pol., 11, PG 91, 140AB ; 7, PG 91, 84A, 88C ; 8, PG 91, 89CD, 92D ; 9, PG 91, 116B, 128B ; 12, PG 91, 141A, 143CD, 144A ; 15, PG 91, 160C ; 17, PG 91, 209D ; Ep., 11, PG 91, 461BC ; 12, PG 91, 461BC, 464D, 465AB ; 13, PG 91, 532CD ; 17, PG 91, 580C, 581CD ; 18, PG 91, 584D-584A ; Ep. Cal., CCSG 39, p. 169 ; Rel. mot., VI, CCSG 39, p. 31.

[19] Vezi Th. pol., 7, PG 91, 84A ; 9, PG 91, 128B ; 15, PG 91, 160C.

[20] Th. pol., 11, PG 91, 140AB [trad. rom. Laura Enache].

[21] Vezi Th. pol., 8, PG 91, 89CD; 12, PG 91, 143D.

[22] Rel. mot., V, CCSG 39, p. 29 [I. I. Icăjr. (ed.), Sf. Maxim Mărturisitorul și tovarășii săi întru martiriu, p. 123].

[23] V. Croce, Tradizione e ricerca. Il metodo teologico di san Massimo il Confessore, p. 70 ; a se vedea şi pp. 71-72, 79-80.

[24]  Ibid., p. 80.

[25] A se vedea G. Florovsky, « Le Corps du Christ vivant », Cahiers théologiques de l’actualité protestante, HS 4, 1948, p. 24. Vezi de asemenea V. Lossky, À l’image et à la ressemblance de Dieu, cap. IX, « Du troisième attribut de l’Église », pp. 170-173.

[26]  Referitor la mărturisirea dreptei credinţe ca principiu de unitate în Biserică, a se vedea Myst., 1, CCSG 69, p. 12-13 [Mystagogia, 2000, pp. 14-15]; Thal., 53, CCSG 7, p. 431. Pentru Sf. Maxim, mărturisirea credinţei este principiu de unitate anterior comuniunii, pentru că ea este o condiţie a acesteia (cf. Rel. Mot., CCSG 39, p. 31-33 ; Dis. Biz., CCSG 39, pp. 83, 131-133). A se vedea V. Croce, Tradizione e ricerca. Il me­todo teolo­gico di san Massimo il Confessore, p. 69 ; J.-Cl. Larchet, Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident, Paris, 1998, pp. 186-201.

[27] Ep. 18, PG 91, 584A [PSB 81, p. 149].

[28] A se vedea V. Lossky, À l’image et à la ressemblance de Dieu, p. 173.

[29] Rel. mot., VI, CCSG 39, p. 31.

[30] A se vedea Th. pol., 12, 144B ; Ep., 12, PG 91, 464D, 465AB.

[31] A se vedea Th. pol., 12, 144A.

[32] A se vedea Th. pol., 12, 144B ; Ep., 12, PG 91, 464D, 465AB.

[33] A se vedea Th. pol., 12, 144A. Pe de altă parte, ea este denumită Biserică locală, ca una dintre celelalte Biserici (a se vedea Th. pol., XX, PG 91, 237C ; Dis. Biz., XIII, CCSG 39, p. 97).

[34] A se vedea Ep. An., CCSG 39, p. 161.

[35] Th. pol., 16, PG 91, 209B.

[36] A se vedea Thal., 63, CCSG 22, pp. 155-157.

[37]  Cf. Th. pol., 8, PG 91, 92D.

[38] A se vedea Thal., 63, CCSG 22, pp. 155-157.