Nu judecaţi și nu veți fi judecați!

Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, Appendix 18

Întrebare: Cum putem să nu judecăm pe cel ce păcătuiește în mod vădit?

Răspuns: Avem în minte pe Domnul care zice: Nu judecați și nu veți fi judecați, nu osândiți și nu veți fi osândiți[1] și iarăși pe Apostol învățând: Cel care stă să ia seama să nu cadă[2], luând seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită[3], căci nimeni nu știe cele ale omului decât numai duhul omului care sălășluiește întru el[4]. Căci adeseori mulți care păcătuiesc înaintea oamenilor, după aceea mărturisindu-se în taină lui Dumnezeu, au plăcut Lui și li s-a dat iertare și au primit Duhul cel Sfânt și cei care la noi sunt socotiți păcătoși la Dumnezeu sunt drepți. Căci noi vedem păcatul lor, dar faptele lor cele bune pe care le-au făcut în ascuns nu le cunoaștem[5].

Aşa era și cântărețul acela din flaut, Filemon din Egipt[6] despre care un glas dumnezeiesc i-a descoperit în pustie Sfântului Macarie zicându-i: „Încă nu ai ajuns la măsura lui Filemon cântărețul, în cutare cetate”. Plecând așadar Sfântul părinte Macarie l-a aflat pe el cântând și dănțuind la o nuntă și, luându-l deoparte, l-a întrebat pe el, vrând să afle faptele lui. Iar acela se numea pe sine păcătos și risipitor, nu de mult timp schimbat de la o viață tâlhărească la meseria de muzicant. O singură faptă bună, zice, se știa pe sine să fi făcut, pe când era căpetenie de tâlhari. Găsind o femeie care fugea de creditorii ei care îi vânduseră copiii pentru cinci sute de monede, a luat-o pe ea în peșteră și i-a dat cele cinci sute de monede, neatingându-se de ea cu păcat trupesc. Așadar, pentru această plată pe care a făcut-o femeii și copiilor ei, a fost învrednicit la Dumnezeu de măsura și partea cuviosului părinte Macarie.

Cu adevărat este necesar să nu judecăm nicidecum, chiar dacă vedem păcatul cu propriii noștri ochi. Căci dacă cel ce păcătuiește se retrage cu zece pași de la fața noastră, nu știm ce a făcut el înaintea lui Dumnezeu sau ce a făcut Dumnezeu cu el. Iuda, trădătorul, în zorile Joii mari, era împreună cu Hristos și cu ucenicii, iar tâlharul era cu ucigașii și făcătorii de rele, dar când a venit vinerea, Iuda a plecat în întunericul cel mai din afară, iar tâlharul s-a sălășluit în rai împreună cu Hristos. Așadar din pricina unor asemenea neașteptate schimbări este bine să nu îl judecăm pe om până ce îl va judeca pe el Dumnezeu. Căci toată judecata Tatăl a dat-o Fiului[7], astfel încât cel ce judecă pe aproapele răpește vrednicia de judecător lui Hristos și unul ca acesta este antihrist.

Căci sunt mulți care pentru felurite ispite primesc iertare de păcate așa cum noi nu știm. Alții iarăși, prin slăbiciunea trupului și boală îndelungată se curățesc: Certând, m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat[8]. Unii dintre noi, judecați fiind de Domnul, suntem pedepsiți aici, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea dincolo[9], după cum și Sfântul Pavel s-a întors împotriva desfrânatului acela din Corint, zicând: Să dați pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus[10], astfel încât și demonizații, dacă rabdă cu mulțumire, pedeapsa lor se întoarce în folosul lor.

Sunt iarăși unii care prin alți bărbați drepți sau prin strămoșii lor primesc iertare de păcate. Căci voia celor ce se tem de El o va face[11] Domnul. Alții iarăși, chiar în boala lor  de moarte, precum Iezechia[12], rugându-L pe Dumnezeu cu lacrimi, primesc milă. Alții făcând legământ cu Dumnezeu și făgăduințe, încetând din viață după puține zile, s-au mântuit. Căci în ce va fi aflat omul, în acelea și pleacă, fie în bine, fie în rău. La fel a spus Dumnezeu și prin profetul Iezechiel că „orice nedreptate va face omul, dacă se va întoarce și va face dreptate, nu Îmi voi aduce aminte de fărădelegile lui. În cele ce îl voi afla, în acelea îl voi și judeca”[13]. Că adeseori și prin rugăciunile bărbaților cuvioși unii primesc iertare pentru păcatele lor este martoră Sfânta Scriptură. Căci și Aaron prin rugăciunile lui Moise a fost iertat că a făcut vițel lui Israel în Horeb[14]. La fel și sora lui, Miriam, prin rugăciunile lui Moise a fost curățită de lepră[15], asemenea și Nabucodonosor prin rugăciunile profetului Daniel a fost învrednicit de iubirea de oameni a lui Dumnezeu[16].

Și dacă trebuie să ne amintim și de un bărbat sfânt din neamul nostru, nu trebuie să șovăim. Căci a povestit părinților noștri Leontie[17], episcopul Neapolei că locuind el într-o mănăstire de la răsărit, avea stareț pe un bărbat sfânt și slujitor sincer al lui Dumnezeu, fiind cunoscut Împăratului Mavrichie. Așadar, când din lucrare diavolească, Însuși Împăratul Mavrichie a făcut greșeala aceea, predând armata barbarilor[18], venindu-și în simțiri și pocăindu-se, l-a trimis pe acest cuvios bărbat și i-a cerut să Îl roage stăruitor pe Dumnezeu să-i dea lui sufletul lui Mavrichie și să îi ierte lui ce făcuse.

Așadar după ce a murit Împăratul, l-a rugat monahul pe Dumnezeu să-i descopere dacă i-a fost primită rugăciunea lui și dacă a iertat Dumnezeu păcatul împăratului Mavrichie. Și apoi într-o noapte a căzut în răpire robul lui Dumnezeu și a văzut un loc preastrălucit și preaslăvit asemănător cu o biserică uriașă unde, înlăuntrul altarului, stătea Dumnezeu și Împăratul Iisus și cele șapte văluri în ordine unul după altul, Îl acopereau ca să nu fie văzut. Și apoi bătrânul stând înaintea celui de-al șaptelea văl, a auzit glasul Împăratului Hristos, ca un tunet, poruncind și chemând pe nume pe toți împărații romanilor[19], poruncind și zicând: „Să intre Constantin Împăratul!” și odată cu cuvântul, l-a văzut intrând împreună cu sfânta Elena pe sfântul și slăvitul Constantin purtând cinstita și de viață făcătoare cruce. Și apoi în continuare a auzit pe Stăpânul cerului chemând pe nume pe fiecare împărat dreptmăritor să intre la el, și a văzut cum au intrat unul câte unul. După ce a intrat și împăratul Tiberiu, aude monahul pe Stăpânul Hristos chemând cu un glas oarecum ostil și zicând: „Să intre și împăratul Mavrichie pentru rugăciunea monahului!”. Venind și intrând cu soția lui și copiii și văzându-l pe monah stând înaintea ușilor împărătești, Mavrichie zice către soția și copiii lui: „Cădeți la picioarele părintelui acestuia, căci prin el ne-a deschis nouă Stăpânul nostru Cel singur bun și iubitor de oameni!”. Acestea, având pe Domnul martor, le poruncim și noi în chip nemincinos, învățând pe noii judecători să nu judece fără judecată și la întâmplare pe nici un om.

Nu în zadar am zăbovit asupra acestor lucruri, ci fiindcă știu că limba multora este mai ascuțită decât orice sabie cu două tăișuri[20] spre a judeca păcatele altora. Căci chiar dacă am vedea mii de lucruri bune la un om, dar vedem și un defect mic – căci nimeni nu este fără de greșeală, afară numai de Unul Dumnezeu[21] –, lăsând la o parte și trecând cu vederea miile de lucruri bune ale omului și de fapte bune, rostim cu buzele numai defectul acela mic, clevetindu-l pe el.

Dar este şi situaţia când prin mărturisire se obține nu numai iertarea păcatelor, ci și răsplătiri, precum a zis Domnul: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri[22]. Aceasta să o cunoască orice om că oricine va mărturisi pe Hristos, în ceasul acela, i se vor ierta lui toate păcatele pe care le-a făcut în viața lui. Voi întări cuvântul meu printr-o povestire minunată[23].  

În vremea Împăratului Mavrichie, era în Constantinopol un fermecător cel mai viclean și mai nelegiuit, numit Mesitis. Acesta a luat un băiat pe post de secretar, neștiind el că acest Mesitis era vrăjitor. Vrând așadar să ducă în rătăcire și pe băiatul creștin și să îl aducă și pe el diavolului, într-o seară l-a luat pe el și încălecând pe cai au ieșit din cetate la un loc pustiu și nelocuit, la o răspântie.

Și deci după câteva ceasuri, au ajuns într-un loc și au văzut o cetate cu porți de fier. Bătând Mesitis în poartă, au intrat amândoi, Mesitis și copilul creștin, și au aflat un templu mare, sfeșnice de aur cu multe torțe, lumini și făclii și jilțuri și slujitori așezați pe ele, unii la dreapta și alții la stânga, toți fiind etiopieni[24], și apoi unul mare, asemenea și el etiopian, așezat pe un tron înalt în chip de împărat. Și l-a primit și îmbrățișat pe Mesitis cu bucurie și a poruncit să se pună și pentru el un tron aproape de el și să se așeze, zicând: „Bine ai venit Mesitis, prietenul meu sincer și slujitorul meu”.

După ce s-a așezat el, pe când băiatul stătea în spatele tronului lui Mesitis, văzându-l, împăratul demonilor zise către Mesitis: „Pentru ce ai adus acest copil aici?” A răspuns Mesitis și a zis: „Rob al tău este, Stăpâne, și el împreună cu mine.” Zise atunci împăratul care ședea în față pe tron către copil: „Spune, tinere, ești tu robul meu?” A răspuns copilul și a zis: „Eu sunt rob Tatălui și Fiului și Sfântului Duh!”. Și odată cu acest cuvânt, îndată a căzut cel ce ședea pe tron și au căzut și toți cei ce ședeau împreună cu el, au căzut și luminile, a fost înghițit locul, a fost înghițită cetatea, toate au fost înghițite. Și a fost înghițit și Mesitis împreună cu dânșii și s-a aflat numai singur băiatul și caii în locul acela. Iute atunci încălecând pe cal, s-a întors în cetate și întrebat fiind de unii, „Unde este Mesitis?”, răspundea zicând că S-a dus acela în întunericul cel mai dinafară și în focul cel nestins[25], povestind toate cele întâmplate.

Așadar, după oarecare vreme a rămas băiatul acesta la un oarecare patrician, slujitor al lui Hristos, iubitor de săraci și virtuos, și într-o seară, la ora potrivită, au venit amândoi, patricianul și băiatul, să se roage la cinstita și preacuvioasa icoană a Domnului nostru Iisus Hristos și stând băiatul la stânga patricianului, icoana Stăpânului se întorcea și privea pe băiat. Apoi văzând patricianul faptul, l-a mutat pe băiat la dreapta lui, și iarăși icoana s-a întors căutând spre băiat. Apoi patricianul s-a aruncat cu fața la pământ plângând și rugându-se, mărturisindu-se și zicând, „Doamne Iisuse Hristoase, pentru ce Îți întorci fața Ta de la mine, robul tău? Căci Tu cunoști, Stăpâne, că eu, după putere, nu mi-am întors fața de la nici un om care avea nevoie de milă și pentru ce Tu Îți întorci fața de la nevrednicul robul Tău, Stăpâne?” După ce s-a rugat astfel mai mult de un ceas și s-a mărturisit, i-a venit lui un glas din icoana Stăpânului zicând: „Ție îți mulțumesc, fiindcă dintre cele ce ți-am dat ție Îmi aduci Mie, dar acestuia îi sunt și dator, fiindcă aflându-se în frică mare, nu M-a lepădat pe Mine, ci a mărturisit pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt”.

Este încă și un al patrulea mod de mântuire care poate să îndrepte cu mai multă ușurință decât alte moduri. Mă refer adică, precum am spus și mai înainte, la a nu judeca și a nu ține minte răul. Căci nimic nu urăște Dumnezeu mai mult decât pe omul care ține minte răul. Chiar dacă am avea mii de fapte bune, dar ținem minte răul, pe toate acelea degeaba și în zadar le facem. Și dacă vrei, ascultă o minunată povestire care s-a petrecut în neamul nostru, Hristos este martor, fiindcă trăiesc și acum cei care au văzut întâmplarea vrednică de tot folosul și de toată pomenirea[26].

Un bărbat dintre cei din cinul călugăresc ducându-și viața în nepăsare și trândăvie s-a îmbolnăvit cu o boală de moarte și ajungând la ultima suflare nicidecum nu se temea de moarte, ci cu toată mulțumirea și râvna se ruga lui Dumnezeu și așa a ieșit din trup. Iar unul dintre cei ce ședeau lângă el, părinți iubitori de Dumnezeu, l-a întrebat pe el, zicând: „Frate cutare, crede că noi socotim că tu ți-ai încheiat viața în toată nepurtarea de grijă și trândăvia. De unde îți vine atâta mulțumire și nefrică în acest ceas înfricoșător al morții de care și drepții se tem?”

La acestea răspunzând fratele, a zis: „Cu adevărat, cinstiți părinți, e adevărat că îmi sfârșesc viața în toată nepurtarea de grijă și trândăvie și mi-au adus mie îngerii lui Dumnezeu zapisul păcatelor mele în ceasul acela, citindu-mi ei păcatele toate pe care le-am făcut de când m-am lepădat de lume și mi-au zis: Cunoști acestea? Da, cu adevărat, ale mele sunt și le știu pe toate, și totuși, domnii mei, de când am părăsit lumea, nu am judecat pe nici un om, nici nu am ținut minte răul. Pentru aceea vă rog să fie păzit întru mine cuvântul lui Hristos, căci a zis: Nu judecaţi și nu veți fi judecați[27] și Iertați și se va ierta vouă[28]. Și când am spus acestea către îngeri, îndată au rupt zapisul păcatelor mele și iată, cu toată bucuria și nefrica plec la Hristos”. Și pe când fratele povestea acestea părinților, îndată și-a dat sufletul, făcându-se pildă spre folos și spre zidire ascultătorilor, ca să nu judece și să nu țină minte răul și astfel a rodit un asemenea har, împlinind aceste două virtuți, de care fie să ne învrednicim și noi cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

Traducere din greaca veche de monahia Paraschiva Enache 

(Extras dintr-un  volum de Scrieri ale Sfântului Anastasie Sinaitul, aflat în pregătire la Editura Doxologia)

[1] Lc. 6, 37.

[2] I Cor. 10, 12.

[3] Gal. 6, 1.

[4] I Cor. 2, 11.

[5] Cf. Sf. Anastasie Sinaitul, Homilia de sacra synaxi, PG 89, 845C.

[6] Povestirea despre Filemon cântăreţul se găseşte în diferite forme în Apophthegmata Patrum, Antonie 24, PG 65, 84B; Eucharist 1, PG 65, 168-169.

[7] In 5, 22.

[8] Ps. 117, 18.

[9] I Cor. 11, 32.

[10] 1 Cor. 5:5.

[11] Ps. 144, 19.

[12] IV Regi 20, 5.

[13] Cf. Iez. 3, 19-29; 18, 27-30; 33, 16-20.

[14] Cf. Ieş. 32-34.

[15] Cf. Num. 12, 10-15.

[16] Cf. Dan. 4.

[17] Leontie de Neapolis, ca și Anastasie, s-a născut în Cipru și a fost un cunoscut hagiograf  și episcop în Neapolis, în Cipru. Între altele este autor al vieţilor lui Simeon cel Nebun şi a lui Ioan, a lui Ioan cel Milostiv şi recent i s-a atribuit una din versiunile hagiografiei vechi a Sfântului Spiridon al Trimitundei, text socotit până recent pierdut. Povestirea despre Împăratul Mauriciu este înregistrată în cunoscutul catalog al F. Halkin cu nr. BHG 1322yb.

[18] Împăratul Mauriciu a domnit între anii 582-602, pentru istorisirea acestei înfrângeri a se consulta Teofan, Chronographia, anno 6092 [584 A.D.], ed. C. de Boor, vol. 1, Leipzig, 1883, pp. 278-280; M. Whitby, The Emperor Maurice and His Historian. Theophylact Simocatta on Persan and Balkan Warfare, Oxford, 1988, pp. 24-27.

[19] Adică Împărații Bizantini.

[20] Evr. 4, 12.

[21] Mc. 10, 18.

[22] Mt. 10, 32.

[23] Povestirea de mago Mesita, BHG 801b, se află şi în Narrationes, II, 18, ed. A. Binggeli, Anastase le Sinaïte. Récits sur le Sinaï et Récits utiles à l’âme, pp. 245-247, VHPF 3, pp. 116-119.

[24] În aest context, etiopieni e un nume comun pentru demoni.

[25] Mt. 8, 12; Mc. 9, 43.

[26] De morte monachi, BHG 1440pb.

[27] Mt. 7, 1

[28] Mt. 6, 12, 14-15.