Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru
Cuvinte de laudă la Sfânta Întâmpinare a Domnului
și despre pocăință și despre dumnezeiasca Împărtășire fără de prihană
Binecuvântează, părinte
Frați și părinți, puțin închizând ochii cei sensibili, să ni-i ridicăm pe cei ai minții și să vedem în chip înțelegător pe Maica lui Dumnezeu. Căci a venit ca un cer însuflețit purtând în brațe pe soarele dreptății, ca să-i lumineze și să-i încălzească pe credincioșii care aleargă la scăparea ei. Și dacă soarele cel sensibil a știut să lumineze și să încălzească, să usuce și să ardă, cu cât mai mult a știut să facă acestea soarele dreptății cel mai înainte de soare. A venit ca o tărie, purtând în brațe steaua cea din Iacob, pentru ca și noi, precum magii, lepădând toate plăcerile cele trupești să-i urmăm Lui în curăție și să I ne închinăm cu credință. A venit ca o scară avându-L pe Domnul întărit în ea, ca să întărească și să izbăvească din stricăciune firea omenească. A venit ca un nor dătător de ploaie mântuitoare, purtând în sânul ei dumnezeiasca ploaie, ca să ude și să adape pământurile cele cuvântătoare. A venit ca o brazdă dumnezeiască ținând ca un snop spicul cel dătător de viață, ca să hrănească inimile care flămânzesc de El. A venit ca o piramidă care avea în sânul ei grâul vieții, ca să-l reverse celor care aveau nevoie de acest grâu. A venit ca o masă având pe ea pâinea vieții, din care mâncând unii cu vrednicie vor trăi în veac. A venit ca o vie purtând strugurele, ca să adape cu vinul cel dulce pe credincioși și să-i îmbete pe ei din grăsimea casei Lui. A venit ca un car condus de Cuvântul, pentru ca din necuvântare să-i slobozească pe cei cuvântători, ca Dumnezeu și Cuvânt. A venit ca o juncă fără de pată și ca o mielușea preanevinovată purtând pe mielul „Cel ce ridică păcatul lumii” și „pe vițelul cel îngrășat”, jertfit pentru fiul cel risipitor, poporul cel omorât de desfrânare și pierdut de necurăție și iarăși aflat prin pocăință și întoarcere. A venit ca un clește ținând cărbunele aprins, ca să ardă din temelii spinul păcatelor și să-i lumineze pe iubitorii de curăție ca un Iubitor de curăție și ca Unul născut în curăție. A venit ca un sfeșnic cu totul de aur cu șapte făclii purtând deasupra ei candela, ca să lumineze în chipul cel mai strălucit tot pământul de sub soare. A venit ca un chivot având în ea dreapta Tatălui cea prin care au fost date lui Moise tablele scrise ale legii mozaice, ca prin această dreaptă să fie scriși în cartea vieții cei vrednici de viață. A venit ca un palat și ca un scaun al Împăratului și ca o împărăteasă preaînfrumusețată, ținând ca o maică pe Împăratul slavei, ca să cheme la Împărăția lui Dumnezeu pe iubitorii acesteia.
Vedeți, iubiților, cum Maica lui Dumnezeu ni se arată nouă astăzi? Vedeți caracterul deosebit al acestei sărbători, cum ne-a descoperit-o nouă astăzi pe Fecioara Maria și pe maica lui Dumnezeu Cuvântul? De aceea și eu v-am spus vouă la începutul cuvântului să închidem puțin ochii cei sensibili și să-i înălțăm pe cei duhovnicești, ca să putem să o vedem pe Fecioara ca un cer, ca o tărie, ca o scară, ca un nor, ca brazdă, ca piramidă, ca masă, ca vie, ca un car, ca o juncă și ca un clește, ca o candelă și ca un sfeșnic, ca un chivot și ca un palat, ca tron și ca stăpână a toate și după acestea să-i vedem și pe dreptul Simeon și Anna, proorocița, pe unul cerând slobozire, iar pe cealaltă mărturisind despre prunc și mărturisind mântuirea care va veni prin El.
Veniți, așadar, iubiților, să fim luminați cu dumnezeiasca lumină spre descoperirea vederilor cele cuvenite lui Dumnezeu și să fim acoperiți cu „slavă” spre mântuire, prin soarele de care am vorbit și prin steaua care strălucește luminos din feciorelnica tărie. Să ne curățim pe noi înșine, fraților, cu iubire de osteneală, așa cum își curăță agricultorii țarinile lor, să ne arăm brazdele, faptele dumnezeiești, și să semănăm dreptatea ca niște semănători de grâu, pentru ca ploaia iertării păcatelor și a luminării și a vederii duhovnicești să pogoare de sus și să ude inima noastră uscată, să o facă să răsară și să odrăslească verdeața ierbii pentru viață și să ne desfătăm de aici și să ne hrănim în chip nestricăcios și să trăim o asemenea viață, cum au trăit-o iubitorii Vieții. Să hrănim inimile noastre nu numai cu hrană trecătoare, ci și cu hrană netrecătoare și adevărată, adică din pâinea vieții care s-a pogorât din cer, din vițelul cel îngrășat care S-a jertfit pentru noi toți, din mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii. Dacă, așadar, cineva se înfruptă din pâinea de care am vorbit și din vițel și din miel, acela cu adevărat se hrănește pe sine cu adevărată hrană. Căci trupul meu, zice, „este hrana cea adevărată și sângele Meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu în Mine rămâne și Eu întru El”.
Așadar, fraților, să ne sârguim să ne arătăm vrednici de această adevărată hrană și băutură, ca să nu murim, ci mai mult viața, adică Hristos, să rămână în noi și noi în El. Căci așa cum cel ce nu se împărtășește de hrana și de băutura sensibilă moare înfometat, la fel și cel ce nu se împărtășește de sfânta Împărtășire cu trupul lui Hristos se topește cu adevărat de foame sufletească și deși trăiește, a murit, și încă din această viață este despărțit de Dumnezeu, pentru faptul că preferă faptele cele rele împărtășirii cu preasfântul trup al lui Hristos. Iar cel ce se face pe sine nevrednic din pricina vreunui păcat scârbavnic și se desparte pe sine de un astfel de mare dar în viața aceasta, cum se va împărtăși de Dumnezeu în veacul cel viitor? Cum, făcând aici faptele întunericului, se va uni dincolo cu lumina? Căci, zice, nu este nici o părtășie între lumină și întuneric” și iarăși: „Eu sunt, zice, lumina lumii” și cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”, adică cel ce vrea să-Mi urmeze Mie, Lumina, să vină la lumină trebuie mai întâi să urască faptele întunericului, iar dacă nu va urî mai întâi faptele întunericului nu va putea iubi faptele luminii, „fiindcă oricine face fapte rele urăște lumina și nu vine la lumină, zice Domnul, „ca să nu se vădească faptele lui, iar cel ce lucrează adevărul vine la lumină, ca să se arate faptele lui că sunt lucrate în Dumnezeu”.
Ce oare, zice, este de folos ca toți, vrednici și nevrednici, să îndrăznească la Sfânta Împărtășanie? Nu spunem aceasta, că trebuie să se împărtășească și cei nevrednici, ca nu cumva precum este scris, să se împărtășească spre osândă, ci ca mai întâi să devină vrednici și apoi astfel să se apropie.
- Și când, zice, mă voi face vrednic eu, cel ce m-am întinat în multe păcate?
- Spune-mi mie și aceasta! Femeia cea întinată de multe păcate de câte zile a avut nevoie ca să fie curățită? De câte zile a avut nevoie risipitorul? De câte, vameșul? Oare nu într-o singură clipă fiecare dintre aceștia a aflat mântuirea? Da, zice, dar aceia L-au văzut pe Domnul cu propriii lor ochi și au fost învredniciți de iertarea păcatelor foarte degrabă.
Ce oare? nu crezi că și acum Hristos îi primește pe cei ce se pocăiesc fără abatere și îi curățește și îi compătimește, chiar dacă nu este văzut de ei cu propriii ochi. Căci chiar dacă noi nu-L vedem pe El din pricina negurii patimilor noastre, El ne vede și fie ne miluiește pentru pocăință, fie Se scârbește de noi pentru păcat.
Dacă, așadar, vei voi și tu însuți să te pocăiești sincer, eu cred că numai în trei zile te vei arăta vrednic de Sfânta Împărtășire cu harul lui Hristos. Iar cât privește modul pocăinței sincere de care am vorbit, ia aminte și ascultă, mărturisește-ți păcatele la un bun părinte duhovnicesc cu multă smerenie, ca un vinovat și osândit. Dar mărturisește-te și deosebi în chilia ta lui Dumnezeu, Celui ce cunoaște toate, pentru ca, așa cum spune David, să ierte necredința inimii tale. Suspină din inimă și bate-ți pieptul, imitându-l pe vameșul care prin aceasta a fost îndreptățit de Dumnezeu, și dacă nu poți vărsa lacrimi, măcar fruntea lipește-o de pământ, lovește-o și spune: „Păcătui-t-am ție, Doamne, iartă-mă și arată-mă vrednic de împărtășirea cu dumnezeieștile Tale taine. Căci multe sunt păcatele mele, dar pe acestea le aduc înaintea nemăsuratei Tale mile. Miluiește-mă degrab, precum ai miluit oarecând pe cei asemenea mie, pe desfrânata și pe risipitorul, împreună cu vameșul și cu tâlharul.
Acestea, așadar, în trei zile, de trei ori ziua și noaptea săvârșindu-le cu inimă zdrobită, îndrăznește, frate, auzind că „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Astfel așadar, rugându-te pentru cele păcătuite mai înainte, cere iarăși din toată inima ajutorul lui Dumnezeu, ca să trăiești în siguranță și fără întinăciune restul timpului vieții tale și dă-ți cuvântul lui Dumnezeu că nu vei mai păcătui nicidecum. Și dacă vei face astfel eu, smeritul, după Dumnezeu, îți garantez și te asigur că pentru dumnezeiasca și nesfârșita mila Lui care se află în firea cea întreit ipostatică, după trei zile vei fi învrednicit de preacuratul și stăpânescul Lui trup și sânge și de atunci înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, „cu frică de Dumnezeu și cu credință spre iertarea păcatelor și spre viață veșnică”, împărtășește-te și pune-ți în rânduială viața pentru o petrecere curată, ca nu cumva să te arăți lui Dumnezeu mincinos și uituc în împlinirea făgăduințelor și iarăși să te desparți de dumnezeiasca împărtășire și astfel să ia vrăjmașul îndrăznire și să se facă cele ale tale „mai de pe urmă mai rele decât cele dintâi”, fiindcă nu te-ai îmbunătățit spre mai bine nici prin acest mare pogorământ că nu după ani și vremi, ci numai în trei zile, printr-o dumnezeiască iconomie, ai fost dezlegat de păcate și învrednicit de sfânta împărtășire.
Și aceasta am descris-o eu nu din propria mea minte sau autoritate, nici îndrăznind a contrazice canoanele, ci dumnezeiasca parabolă a Mântuitorului nostru cu privire la fiul risipitor ne-a învățat pe noi acestea în modul cel mai limpede și mai drept. Acel fiu risipitor poartă în sine chipul oricărui om care trăiește în desfrânare, care s-a îndepărtat de Tatăl și Dumnezeu cel nemuritor și care s-a sălășluit împreună cu demonii, răii cetățeni, și care a cheltuit bogăția aceea dumnezeiască și părintească ce ne-a făcut pe noi fii prin Sfântul Botez și pe care a mâncat-o cu desfrânatele, batjocorind viețuirea părintească a vieții celei nemuritoare. Apoi s-a întors la Dumnezeu cu pocăință vrednică. Fiindcă nu este nevoie de multe zile ca să fie primit de Tatăl, Cel prin fire milostiv, dar este nevoie totuși să se pocăiască și să se ridice din păcat și să se întoarcă la Dumnezeu și să zică acel „tată, am păcătuit” și celelalte. Și atunci este primit de Tatăl și este îmbrăcat în haina cea dintâi, adică harul dumnezeiescului Botez, pe care a dezbrăcat-o din prisosința desfrânării și a întinăciunii (o, ce mare pagubă!) și pe care o îmbracă iarăși prin pocăință (o, ce bucurie!) și inelul – arvuna vieții veșnice, harul Duhului Sfânt, îl primește în mâna sufletului degrab și este învrednicit a se înfrupta din vițelul cel îngrășat.
Iar vrednica întoarcere către Dumnezeu, cum spuneam, mai întâi de toate este amintirea și râvna cea bună a sfinților robi ai lui Dumnezeu „Câți argați ai Tatălui meu”, adică robii lui Dumnezeu, „se îndestulează de pâinea cea dumnezeiască, iar „eu pier aici de foamea” oricărui bine. „Sculându-mă din scârnăvia păcatului, mă voi întoarce, mă voi pocăi lui Dumnezeu și îi voi spune Lui: „Tată”, Doamne, am păcătuit la cer și înaintea Ta și „nu sunt vrednic să fiu numit fiu al Tău”. Iată patru bunătăți: ridicarea din păcat, întoarcerea la Tatăl, mărturisirea și smerenia. „Fă-mă și pe mine ca pe unul dintre simbriașii Tăi”. Pentru aceea nu ca simbriaș, potrivit cererii, ci mai curând ca moștenitor este primit și ca fiu, care, deși a scăpat gol și a venit din țară barbară, este îmbrăcat și primit de îndată și este împodobit cu strălucire ca un fiu care vine de departe și este jertfit pentru el „vițelul cel îngrășat” și este învrednicit neîntârziat de masa părintească. Cine oare ar mai milui pe cel care nu aleargă prin pocăință la o așa de mare dumnezeiască iubire de oameni, ci rămâne robit păcatului și adaugă nelegiuire la nelegiuire și se îndârjește să slujească pururea păcatului și să fie rob păcatului, ca unul care nu a auzit niciodată pe cel ce zice că: „oricine face păcatul, rob este păcatului”? Nu se împărtășește de masa cea stăpânească, nu-și hrănește sufletul cu hrană cerească, ci-și hrănește doar trupul cu hrană stricătoare și cu plăceri rușinoase și încă de aici este lipsit de dumnezeiasca împărtășire și devine pășune patimilor pierzătoare, și risipește în chip desfrânat averea părintească și adună iarbă și lemne și paie care sunt focului cheltuială și lipsire de viață.
Dacă deci iubești viața cea fără de moarte și înfricoșătoarele taine, Trupul și Sângele lui Hristos, pocăiește-te, omule, în ce chip ți-am descris mai sus și în trei zile de fierbinte pocăință te primește și pe tine Dumnezeu, ca un Dumnezeu al celor ce se pocăiesc, prin Care și eu te-am îndemnat la dumnezeiasca împărtășire cu îndrăznire, pentru ca și în veacul de acum și în cel viitor să rămâi în Hristos și Hristos întru tine. Și dacă cineva ne va învinui pentru marele nostru pogorământ și grabnica ta dezlegare, eu voi pleda înaintea lui și pentru tine, și pentru mine că înaintea lui Dumnezeu mai bună este o pocăință sinceră de trei zile decât o nepăsare și o nebunie de trei ani. Dar aceasta au zis-o și Sfinții Părinți, și dumnezeiescul Hrisostom, și marele Vasile că celui nepăsător și leneș și nepurtător de grijă nu îi va veni nici un câștig de la despărțirea de împărtășanie vreme îndelungată, dar pentru cel ce iute se pocăiește, iute se și cuvine să fie primit. Și aceasta este pledoaria mea pentru mine și pentru tine față de cei care, poate, ne aduc nouă învinuiri. Iar pentru cei ce pizmuiesc sau pentru cei cărora le displace o asemenea iconomie a primirii tale grabnice, pe care ai primit-o printr-o pocăință vrednică de laudă, pledează pentru tine Atotmilostivul acela, Tatăl risipitorului, că nu trebuie să pizmuim sau să învinuim, ci mai degrabă trebuie „să ne bucurăm și să ne veselim”că acest fiu al meu „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”, dar Lui [***] <slava și puterea...>
dezvoltat și întreținut de Epectasys
Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular