Note pe marginea unei teme de campanie

Tema teologică a săptămânii ce a trecut se pare că a fost întrebarea dacă Biserica se poate ruga sau nu pentru conducătorii statului, în cazul în care aceștia sunt eterodocși.

Consecința logică ce decurgea dintr-un răspuns previzibil, acela că ne putem ruga doar pentru conducătorii ortodocși, ca și cum alții n-ar conduce tot cu știrea Celui care cunoaște și cele ce nu s-au petrecut încă, a fost asociată cu anumit tip de corectitudine politică, și deci cu susținerea unei anumite tabere în disputa pentru scaunul de președinte. Nimic mai greșit, pentru că Biserica nu trebuie atrasă în noroiul lumii acesteia și terfelită pentru promisiunile unor arginți, pentru care, peste câteva zile, va plăti scump. Biserica este mult mai mult decât o instituție care veghează la bunăstarea mundană. Ea trebuie să fie însăși realitatea prezenței Împărăției lui Dumnezeu în lumea aceasta, să-și rearticuleze misiunea profetică și să lucreze pentru mântuirea și îndumnezeirea tuturor păcătoșilor.

Problema s-a pus cred, cu aceeași seriozitate, într-o perioadă foarte apropiată nouă, în perioada comunistă. N-am văzut răspunsurile de atunci decât printr-o anumită practică a timpului. Și atunci, figuri asemănătoare, scoteau religia din școală, închideau Seminarele, prigoneau icoanele, persecutau elita intelectuală și spirituală, luptau împotriva valorilor tradiționale și mai înainte de toate, mimau democrația. Care a fost atitudinea Bisericii atunci? S-a rugat pentru toți, cu toate că unii nici nu erau botezați. Și nu o făceau doar cei care, din slăbiciune sufletească, în veșminte sacerdotale, au fost dispuși la compromisuri, bătând palma cu persecutorii, ci o făceau și cei persecutați, excluși, torturați, am zice că ei chiar mai intens, împlinind porunca iubirii vrăjmașilor, calea lor spre sfințenie.

Nu cu mult timp în urmă, mi-a povestit cineva, că a reîntâlnit după foarte mulți ani, un domn “de bine”, despre care știa că în cel mai aprig comunism a fost judecător militar, fiind probabil unul dintre cei care au semnat condamnările multora din cei care ar putea fi așezați astăzi în sinaxare. Și unde l-a întâlnit? La Biserică. Neputând rezista, i-a spus aceluia: Crezi că-ți va ierta Dumnezeu păcatele, după câte ai făcut? Nu mai știu dacă am mai auzit răspunsul celui care mi-a povestit, pentru că în momentul acela am avut lăuntric convingerea că Dumnezeu a lucrat iertarea și întoarcerea judecătorului, tocmai prin rugăciunile celor pe care i-a condamnat. Și Biserica nu poate exclude dreptul aceluia la pocăință. Cel care astăzi este necreștin sau a primit botezul dar este necreștin prin faptele sale, poate deveni peste puțin timp apostol și sfânt. Oare nu la fel a lucrat Domnul convertirea lui Saul, prin rugăciunea lui Ștefan?

Am publicat pe pagina parohiei, un răspuns al Sfântului Anastasie Sinaitul la dilema de ce îngăduie Dumnezeu conducătorii răi. Pentru el și în general pentru sfinți nu era o problemă în a accepta chiar o conducere musulmană, câtă vreme aveau convingerea că este îngăduită de Dumnezeu pentru păcatele poporului. Același Sfânt Anastasie dă însă un răspuns simplu și problemei de azi. Iată-l:

            Dacă sunt conducătorii noștri iudei sau necredincioși sau eretici, trebuie să ne rugăm pentru ei în biserică sau nu? Răspuns: Da. Când Apostolul a scris să ne rugăm pentru „împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii”[1], toți împărații și dregătorii lumii de atunci erau păgâni. În afară de aceasta, preotul și la Sfânta Proscomidie așa se roagă lui Dumnezeu zicând: „Pomenește, Doamne, tot sufletul pe care l-am pomenit și pe care nu l-am pomenit, pe toți miluiește-i și pe toți iartă-i”[2]. [Sf. Anastasie Sinaitul, Întrebări și răspunsuri, 60, CCSG 59, pp. 110-111]

[1] I Tim. 2, 2.

[2] Referința literală este la Liturghia Sfântului Iacov, dar ar putea fi invocată aici și anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare. În uzul actual, în Liturghierul oficial al Bisericii Ortodoxe Române, la ectenii se pomenesc „conducătorii țării”, fără vreo mențiune a confesiunii lor.