Ar primi Dumnezeu pe diavol dacă s-ar pocăi?

    Întrebarea la care răspunde povestirea duhovnicească de mai jos, extrasă din proaspăt publicatul Tezaur al Cuviosului Teognost, este una legitimă și frământă mințile multor contemporani ai noștri. Dacă omul este primit prin pocăință, de ce n-ar putea fi primit și diavolul? De ce este Dumnezeu atât de aspru cu făptura Sa, în fond ? Unii teologi ortodocși contemporani socotesc, fără să o spună ca atare, că problema mântuirii diavolului ar putea fi rezolvată, chiar fără pocăință, prin revenirea la vechea doctrină origenistă a apocatastazei (apokatastasis ton panton). S-a simțit în ultima sută de ani o reapropiere de această idee, pe de o parte printr-o primire cu mai multă bunăvoință a scrierilor lui Origen și pe de altă parte printr-o lectură a Sinodului V Ecumenic mai favorabilă teologului alexandrin.

    Astfel, vechea teorie condamnată, reîncărcată și renumită universalism, este noua fantomă care bântuie mințile slăbite din acrivia conștiinței dogmatice a multor teologi și scriitori ortodocși. Aș putea înscrie cu ușurință în această listă, fără a intra aici în detalii (și fără pretenția de a fi completă), pe Pr. Serghei Bulgakov, Mitropolitul Kallistos Ware, Olivier Clement, Mitropolitul Ilarion Alfeyev și pe David Bentley Hart. Eshatologia binară (Împărăția cerurilor-iad) rămâne greu de acceptat pentru mulți, deși e chiar eshatologia Evangheliei. O apropiere de teoria latină a purgatoriului este mai greu de gândit, având o puternică respingere teologică în dialogul cu Biserica latină în sec. al XV-lea. Așa că pentru mulți, universalismul rămâne soluția cea mai facilă, găsindu-se chiar și argumente la unii autori din Tradiția Răsăriteană. Iadul n-ar fi veșnic, pedepsele acelea ar înceta după o vreme, iar Dumnezeu în iubirea Sa i-ar îmbrăișa și restaura pe toți, inclusiv pe diavoli. Este însă aceasta o soluție corectă? Așa cum arată povestirea lui Teognost, pentru Părinții Bisericii bizantine, a căror teologie am primit-o și noi, nu era.  

***    

 (1) Cineva dintre Sfinții Bătrâni, mare și străvăzător, depășind ispitele demonilor, nu mai avea deloc nici o grijă din pricina lor, ci era văzându-i cu proprii ochi și pe îngeri, și pe demoni, felul în care aceștia se ocupau de viața oamenilor, fiecare  luptând în partea lui. Acest Bătrân era măreț și ajuns la mare înălțime, încât rămânea netulburat în ciuda duhurilor necurate. De multe ori îi și batjocorea pe ei și îi necăjea, amintindu-le căderea lor cea din ceruri și osânda focului veșnic care îi așteaptă pe aceștia. Așadar, demonii l-au vestit unii altora pe Bătrânul acela mare, ca nimeni să nu mai îndrăznească de acum înainte să se apropie de el, ca nu cumva să fie rănit de el, ca unul care a ajuns la înfricoșată nepătimire, îndumnezeit fiind de Preasfântul Duh.

(2) Și pe când se întâmplau astfel toate acestea, unul dintre demoni a zis către altul: „Frate Zerefer”, căci acesta era numele demonului, „oare dacă s-ar pocăi vreunul dintre noi, îl va primi Dumnezeu în pocăință, da sau nu? Și cine știe oare aceasta?”. Și Zerefer a răspuns: „Vrei să mă duc la Bătrânul acela mare care nu se teme de noi și să-l ispitesc despre aceasta și să-l încerc?”. Și acela, „Du-te!”, zice, „dar ia seama că Bătrânul este străvăzător și va cunoaște vicleșugul și nu îl vei convinge să-L întrebe pe Dumnezeu. Totuși du-te, poate vei reuși, sau dacă nu, vei face ale tale și vei pleca”.

(3) Atunci ducându-se Zerefer la Bătrân și luând chip de om, a început a plânge înaintea lui și a se tângui. Iar Dumnezeu, vrând să arate că nu se întoarce de la nimeni dintre cei ce se pocăiesc, ci îi primește pe toți cei care aleargă la El, nu i-a descoperit Bătrânului cele ale vicleșugului, ci Bătrânul îl vedea pe diavol deplin ca pe un om și nimic altceva. Zice către el Bătrânul: „Pentru ce plângi, omule, și te tânguiești astfel din inimă, că îmi sfâșii sufletul cu lacrimile tale?”[1]. Iar demonul: „Eu, părinte sfinte, nu sunt om, ci demon rău, ca unul care am devenit astfel, pentru mulțimea nelegiuirilor mele”.  Bătrânul zice: „Și ce voiești să-ți fac ție, frate?”. Socotea părintele că din multa smerenie se numea pe sine demon, Dumnezeu nedescoperindu-i lui deocamdată ceea ce se întâmpla. Zice demonul: „Nimic mai mult nu te rog, omule al lui Dumnezeu, decât să te rogi Domnului Dumnezeului tău cu tărie, ca să-ți descopere ție dacă îl primește pe diavol în pocăință. Căci dacă îl va primi pe acela, mă va primi și pe mine, care nu mă deosebesc mult de acela”. Și Bătrânul: „Cum vrei, așa voi face. Acum deocamdată, du-te la casa ta și mâine vino aici și îți voi spune voia lui Dumnezeu”.

(4) Și pe când se întâmplau acestea, în seara aceea, tinzând cuvioasele lui mâini la rugăciune, Îl roagă pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, să-i arate limpede dacă primește pe diavolul care se întoarce la pocăință. Și îndată îngerul Domnului a stat înaintea lui ca un fulger și zice către el: „Așa zice Domnul Dumnezeul tău: «De ce te rogi pentru demon puterii Mele? Fiindcă el, ispitindu-te, a venit la tine cu vicleșug»”. Și Bătrânul: „Și cum, zice, de nu mi-a descoperit mie cele săvârșite, ci a ascuns de mine ca să nu pricep?”. Iar îngerul „Nu te tulbura pentru lucrul acesta. Căci este iconomia Lui minunată, spre folosul păcătoșilor, ca să nu deznădăjduiască, fiindcă Preabunul Domn nu se întoarce de la nimeni dintre cei ce vin la El, chiar dacă satana, diavolul însuși, ar veni la El. De asemenea, și ca să arate, și în acest mod, învârtoșarea și lepădarea fără de nădejde a demonilor. Când, așadar, va veni la tine cel ce te ispitește, să nu-l smintești pe el de la început, ci îi vei spune lui așa: «Ca să cunoști că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu se întoarce de la cei ce aleargă la El, chiar dacă este demon sau diavolul însuși, a făgăduit să te primească și pe tine, dacă vei păzi cele poruncite de El». Dar când va ajunge la acestea și va zice: «Care sunt acestea?», tu să zici către el: «Așa zice Domnul Dumnezeu, te știu pe tine cine ești și de unde ai ieșit ca să ispitești. Căci tu ești răul cel din vechime, și răul vechi bine nou nu se mai face. Te-ai nărăvit în mândria ta și cum vei putea să te smerești în pocăință și să afli milă?». Dar, ca nu cumva să ai un pretext de apărare în ziua Judecății cum că «am vrut să mă pocăiesc și Dumnezeu nu m-a primit pe mine» ia aminte la cele spuse, cum anume trebuie să începi cele ale mântuirii. A zis Domnul: «Vei petrece trei ani într-un loc nemișcat întors către răsărit, noaptea și ziua și strigând cu voce tare de o sută de ori: 'Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răul cel din vechime!'[2], și iarăși de o sută de ori, 'Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustiirii'[3], și apoi iarăși tot de-atâtea ori: 'Dumnezeule, mântuiește-mă pe mine, înșelarea cea întunecată!'». Acestea strigă-le către Domnul neîncetat, căci tu nu ai organ trupesc, ca să obosești sau, poate, să și slăbești. Când vei termina acestea de zis, smerindu-te, atunci vei veni din nou la vechea ta rânduială și te vei număra împreună cu îngerii lui Dumnezeu. Dacă, prin urmare, se va învoi cu tine să facă acestea, atunci îl vei primi pe el în pocăință, dar eu știu că răul vechi bine nou nu se mai face. Scrie, așadar, cele ce se vor întâmpla până la sfârșit, ca să nu deznădăjduiască cei ce vor să se pocăiască. Căci din acest capitol oamenii vor fi încredințați cu ușurință să nu mai deznădăjduiască de mântuirea lor”.

(5) Acestea zicându-le îngerul, s-a înălțat la cer. Dis-de-dimineață vine și demonul și a început de departe, chipurile, să se tânguiască și să-l salute pe Bătrân. Dar Bătrânul, la început, nu i-a dat pe față intenția lui, numai în inima lui zicea acestea: „Rău ai venit, tâlharule, diavole, scorpie, răul cel din vechime[4], șarpe veninos, atotvicleanule”. Apoi zice către el: „Să știi că m-am rugat Domnului Dumnezeu, cum ți-am făgăduit, și te primește pe tine în pocăință, dacă vei face cele ce ți le poruncește ție Cel puternic și Atotputernic”. Și diavolul: „Și care sunt acestea?” „Ți-a poruncit ție Dumnezeu să stai într-un singur loc timp de trei ani cu fața spre răsărit și strigând noaptea și ziua de o sută de ori: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răul cel din vechime!», și apoi iarăși de o sută de ori, «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustirii!»[5], și iarăși tot de atâtea ori, «Dumnezeule, mântuiește-mă pe mine, înșelarea cea întunecată!». Și când vei face acestea, atunci vei fi numărat, ca la început, cu îngerii Lui”.

(6) Iar Zerefer, lepădând îndată chipul acela prefăcut de pocăință, a râs tare și a zis către Bătrân: „O, Bătrân rău! Eu, dacă voiam să mă numesc pe mine rău vechi și urâciune și întunecime, de la bun început, făcând aceasta, mă mântuiam. Dar acum, eu să fiu rău vechi? Să nu fie! Și cine zice aceasta, mă rog? Ba sunt foarte bun din vechime! Căci și acum, ca și atunci, sunt minunat și toți se tem și se supun mie. Să mă numesc eu pe mine urâciune și înșelare întunecată? Nu, Bătrâne, nicidecum! Să nu fie! Câtă vreme eu stăpânesc încă peste păcătoși, să devin eu un rob nefolositor, smerit și becisnic prin pocăință[6]? Nu, Bătrâne, nu. Să nu fie să ajung eu la atâta necinste”. Acestea zicându-le și răcnind, necuratul duh s-a făcut nevăzut dinaintea lui. Iar Bătrânul s-a ridicat la rugăciune, mulțumind lui Dumnezeu și zicând: „Adevărat ai spus, Doamne, că răul vechi bine nou nu se mai face”.

Extras din Cuviosul Teognost, Tezaurul (col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, nr. 5), traducere de Laura Enache, ediție îngrijită, introducere, note și bibliografie de Pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2015, pp. 159-163. 

[1] Cf. Fapte 21, 13.

[2] Apoc. 12, 9.

[3] Mt. 24, 15; Dan. 9, 27.

     [4]  Apoc. 12, 9.

     [5]  Mt. 24, 15. Dan. 9, 27.

[6] Cf. Lc. 17, 10.