Dimensiunea agapic-personală a timpului

Dimensiunea agapic-personală a timpului

Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani şi i s-a părut numai câteva zile,

pentru că o iubea. (Facerea 29:20)

Unul dintre cele mai fascinante și thought-provoking filme ale secolului XX, este scurtmetrajul La jetée (1962) zămislit sub bagheta regizorală a lui Chris Marker și realizat aproape în întregime dintr-o secvență continuă de fotografii alb-negru, peste care se suprapun o coloană sonoră hipnotică și vocea caldă a unui narator francez. Câștigător al premiului „Jean Vigo”, La jetée (= puntea de observație) spune în 28 de minute povestea unui experiment tulburător care a avut loc în subteranele sumbre ale unui Paris devastat de cel de-al Treilea Război Mondial, flagel care a lăsat în urmă o lume de nelocuit, scăldată în radioactivitate și ruine. Obsedați de perspectiva supraviețuirii, oamenii, divizați în „învingători” și „prizonieri”, construiesc o mașină a timpului pentru a învăța atât de la trecut cât și de la viitor cum să tămăduiască rănile prezentului. Rând pe rând, sclavii sunt trimiși în timp, însă fără niciun rezultat. Unii mor, alții înnebunesc. Într-un final, găsesc omul potrivit pentru această teribilă misiune: cel care păstrează în cufărul memoriei o puternică amintire legată de un eveniment din copilărie când, pe puntea de observație a unui aeroport, a zărit chipul frumos al unei femei, imagine pe care a închis-o în inima lui pentru totdeauna. Fața pe care o văzuse devenise la seule image du temps de paix à traverser le temps de guerre – singura imagine a păcii care va supraviețui războiului. Ideea fundamentală care stă la baza aceastei bijuterii cinematografice este triada timp-persoană-iubire. Reîntors în trecut, de data aceasta ca adult, o recunoaște pe fata al cărei chip s-a imprimat definitiv în ființa lui. Tot universul gravitează în jurul poveștii lor. Relații încep să se contureze. Lumini și umbre converg spre chipurile lor, într-o pace sublimă. Timpul se reconstruiește; nu mai are nimic din inexorabilitatea și determinismul specifice zeului Chronos. Dimpotrivă, se odihnește pe dansul privirilor celor doi. Nu au amintiri comune, dar se recunosc de fiecare dată (aimer c’est reconnaître, et c’est connaître le visage lu à travers les choses – a iubi înseamnă a recunoaște chipul de dincolo de toate lucrurile, spunea Antoine de Saint-Exupéry[1]). Nu își fac juruințe, nu visează împreună, nu își fac planuri. Se trăiesc unul pe altul în cea mai simplă fericire. Plimbându-se într-un muzeu cu fosile, ei există ca singurele forme de viață. El o privește cum se scaldă în razele solare, întrebându-se: cum este posibilă o așa frumusețe? Suntem absorbiți în acest vitraliu de fotografii alb-negru, până când ajungem într-un moment cheie al filmului când, preț de o clipă, ieșim din secvența de imagini statice. Dacă întreaga peliculă este construită prin suprapunerea dintre superba coloană sonoră semnată de Trevor Duncan, fotografiile de o stranie profunzime, și narațiunea din fundal cu evidente accente poetice - toate aceste elemente disparate necesitând o unificare din partea spectatorului - regizorul Chris Marker ne lasă pentru câteva secunde să înțelegem că există un moment extraordinar în viața fiecăruia când timpul, imaginea și cuvântul sunt percepute în armonia/integritatea lor desăvârșită: este momentul când ne îndrăgostim. Astfel, vedem prin ochii eroului poveștii cum tânăra se trezește din somn, clipind, surâzând și inspirând ușor în fața noastră. Iubirea devine antidotul legii entropiei. Ea resuscitează totul, dinamizează totul, umple totul. Este forța care deviază traiectoria săgeții timpului (the arrow of time) dinspre neant spre împlinirea eshatologică, atunci când cerul și pământul se vor suprapune pentru totdeauna, conform planului lui Dumnezeu împlinit în Iisus Hristos prin Cruce și Înviere. 

La jetée ne arată, o dată în plus, faptul că iubirea este acea „roua de lumină” (Isaia 26:19) care transfigurează dimensiunile timpului, spațiului și materiei, și de care omul a fost făcut să se hrănească neîncetat pentru a dobândi starea de solaritate specifică vestitorilor Împărăției lui Dumnezeu: „Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ținând cu putere cuvântul vieţii” (Filipeni 2:14-16). Nu întâmplător am ales ca motto pentru aceste rânduri cuvintele din cartea Genezei. Lumea Patriarhilor este o Mare Familie, este iubire și viață, fără nicio umbră, fără moarte. Toți iubesc și sunt iubiți. În vremea lor, Timpul dobândește ipostaza agapică a stării de prietenie și de ospeție ditre om și Dumnezeu. Timpul se constituie în intervalul de lumină în interiorul căruia Dumnezeu și făptură se întâlnesc față către față, „cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieșirea 33:11). Avem aici o perihoreză atotcuprinzătoare, acel „atot-îmbrățișător/atot-înglobant” (das Umgreifende), anticipând cu patru milenii „credința filosofică” a lui Karl Jaspers care face astfel încât toate cele ce sunt să nu fie doar ceea ce par la prima vedere, ci să rămână transparente, într-o transcendență de neatins, transcendență care, prin iubirea și credința ta, îți vine acasă, rămâne cu tine la masa ospeției tale, deschisă în infinit, se întrupează în dorința ta cea mai fierbinte, aceea de a avea un urmaș din cea iubită și frumoasă, „femeia soră” cum îi va spune sfântul Pavel miresei creștine, al căreia prototip va rămâne Sarra: „Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic” (I Petru 3:5-6). Această Transcendență vie va constitui patria „Călătorului heruvimic”, va muta paradisul pierdut, din eșecul nostalgic în făgăduința „chemării de sus”, acel sens al existenței mărginite care ne depășește neajuns, asemeni orizontului solar, care ne cheamă irezistibil dincolo de noi înșine, de unde și venim, călători din vis în vis. Patriarhii, acești arpentori ai Transcendenței (F. Kafka), caută și descoperă, sau, mai exact, li se revelează Dumnezeul milei, îndurării și iubirii de oameni, precum și firescul din Creație. În iubirea lor cea fără de hotare, ei anticipează întruparea Cuvântului în firea noastră, pregustând în chip profetic acel kairos hristic, „vremea potrivită și ziua mântuirii” (II Corinteni 6:2), adică Taina lui Hristos, Dumnezeul în Om și arvuna omului în Dumnezeu, interfecunditatea dumnezeiesc-omenească, ascunsă din veci în Dumnezeu: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56)[2].

Unde l-a văzut Avraam pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu? Cum a gustat el din timpul binecuvântat al sălășluirii Cuvântului printre oameni? Dumnezeu nu poate fi văzut decât în iubire, fiindcă El este această Iubire. Mântuitorul va preciza în acest sens: „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Comoara cea mai de preț a lui Avraam era Dumnezeu, Care i-a făgăduit și i-a dăruit un chip concret al iubirii, pe Isaac. La acest chip de vedere al lui Dumnezeu se referă Iisus, fiindcă Isaac, născut în cel mai minunat mod al unei nașteri omenești până la Hristos, era în mod egal fiu al lui Dumnezeu și fiu al omului, era fiul Iubirii credincioase și Credinței iubitoare, care umplu cu lumina Împărăției orice dimensiune a timpului, spațiului și materiei, și astfel Avraam este contemporan cu Iisus, Cel al cărui nume este „Astăzi” (cf. Fapte 13:33; Evrei 1:5), și Care face cu dezinvoltură o afirmație năucitoare pentru un popor al lui Avraam, care nu mai avea nimic din spiritul giganticului strămoș, „prietenul de joacă” (Angelus Silesius) al lui Dumnezeu cel Credincios: „Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam” (Ioan 8:56).

Rămânând tot în registrul poveștii Patriarhilor, trebuie să menționăm și cazul Rebecăi, prima femeie căreia i s-a spus de către mirele ei „te iubesc”, și care va face din fiul iubirii ei, Iacov, un hoț al drepturilor divine, „jefuind” pe om și pe Dumnezeu de comori irepetabile, dăruindu-le în schimb iubirea lui înaltă, iubire prin care vedea fața lui Dumnezeu acolo unde alții nu vedeau decât aprindere spre desfrânare sau sălbăticie fioroasă (vezi Isav), iar pe Dumnezeu îl vedea în cea mai puternică metaforă poematică ce s-a rostit vreodată sub soare, jertfitor și jertfă euharistică: „Acela va spăla în vin haina Sa și în sânge de strugure veșmântul Său” (Facere 49:11). Pentru sfântul patriarh, cei șapte ani de trudă pentru cea dragă inimii lui, s-au comprimat într-o singură clipă, timpul nemaifiind percept ca un jug împovărător, ci ca adierea lină a acelui ruah care ne adăpostește cu umbra veșniciei: „Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă” (Psalmul 120:5). Observăm astfel că timpul, atunci când iubim, capătă această uluitoare dimensiune agapică și personală. De aceea este relativ (A. Einstein), adică se poate trăi numai în experiența relațiilor, în inter și intra-subiectivitate. Timpul este personal. În acest sens, atunci când David Albert, profesor la Universitatea din Columbia și doctor în fizică teoretică, a fost întrebat ce este timpul, acesta a răspuns: Time is the thing that everyone knows intimately, until you ask them to tell you about. Timpul este acel lucru pe care toți îl cunosc în mod intim, până în momentul când li se cere să vorbească despre el. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi percepem timpul într-un mod unic, enipostaziind clipele într-o manieră irepetabilă. Dar atunci suntem solicitați să-l definim, ne lovim de o aporie. Cum poți să închizi în concepte ceea ce poartă pecetea veșniciei? De aceea, el poate fi măsurat doar prin experiența relației, afecțiunii și trăirilor personale, care se imprimă în ontologia umană ca un sigiliu: „Îți mărturisesc, Doamne, că încă nu știu ce este timpul; mai mult încă, știu că toate acestea le spun în timp și că de mult timp vorbesc aici numai despre timp, iar acest mult timp nu este ceea ce este decât ca urmare a unui anumit răstimp care s-a scurs. Dar cum oare știu acest lucru, de vreme ce nu știu ce este timpul? Oare știu ce este timpul, dar nu știu, poate, cum să exprim acest fapt în cuvinte? (...) Întru tine, suflete al meu, măsor eu timpul. Nu mă contrazice: așa este! Nu mă contrazice cu șuvoiul dezordonat al impresiilor tale! În tine, repet, măsor eu timpul. Măsor impresia pe care o lasă în tine lucrurile în trecerea lor, impresie care rămâne și după ce ele au trecut; pe ea o măsor, câtă vreme este prezentă, și nu lucrurile care se scurg în trecut după ce au produs-o. Această impresie o măsor când măsor timpul”[3].

Timpul este spațiul nonposesiunii și al relației. Nu sunt singur în timpul meu. Putem gândi ființa fără timp – exercițiu bine cunoscut filozofiei platonice sau „teologiei” aristotelice, ale căror mize nicio gândire n-are interesul să le uite. Dar omul e ființarea a cărei natură este totdeauna și în mod esențial prinsă și manifestată în orizontul temporalității. Existăm „în” sau „potrivit” timpului. Iar acest luru nu este poate inteligibil până la capăt decât dacă consimțim să spunem și că suntem timp – nu în mod exclusiv, ci în mod radical. Ființa noastră e în mișcare (cf. sfântul Maxim, Ambigua, 7a: „Fiindcă nici una din cele ce au fost făcute nu e prin raţiunea ei nemişcată...) și în orice fel s-ar reculege eul în el însuși, pentru a nu fi decât cu sine însuși și a arăta pur și simplu că este, această reculegere va denunța mereu temporalitatea sa. Așadar, prezentul este căminul în jurul căruia se organizează prezența noastră pentru noi înșine și pentru lume. Situat între trecut și viitor, prezentul este spațiul în care legăm cu noi înșine și cu lumea noi pacte și relații[4]. Citind Scriptura cu ochii credinței, vom observa că de la Facere până la Apocalipsă nu se spune altceva decât povestea al cărei punct culminant este Iisus Hristos, povestea cu final deschis în care noi înșine suntem implicați, povestea cerului și a pământului făcute una, a lui Dumnezeu și umanității făcute una, a trecutului și a viitorului înfășurate în prezentul unic al lui Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că acum întreg timpul este transformat de prezența Lui iubitoare. Prezența aceasta este o chemare pentru noi să trăim în sabatul fără sfârșit al noii creații a lui Dumnezeu, chiar dacă vechea creație continuă să suspine în dureri de naștere în așteptarea mântuirii ei depline. Prezența lui Hristos în mijlocul nostru ne invită să luăm în serios cuvintele Învățătorului așa cum sunt ele, actualizând permanent vocația noastră baptismală și privind astfel timpul ca pe un interval al uceniciei întru iubire, al vinderii averilor, abandonarea mrejelor și luarea crucii. Și aceasta întrucât „iubirea lui Dumnezeu pentru om înseamnă cruce și ucenicie, dar acestea două sunt, în același timp, viață și înviere”[5].

Brațele materne ale dragostei, scria Antoine de Saint-Exupéry, „te cuprind cu totul cu prezentul tău, cu trecutul și viitorul tău”[6]. Fiecare dintre noi este chemat să trăiască timpul ca pe un vas menit să se dilate la infinit, umplându-se de sens și lumină, un interval dintre chemarea fluierului evanghelic al Păstorului cel Bun și răspunsul mielușeilor cuvântători. Dimpotrivă, risipind timpul prin neiubire și indiferență, prin fugă de lume, el devine, așa cum a fost reprezentat extraordinar într-o pictură binecunoscută, pendulul unui orologiu care are forma unei lopeți ce sapă cu fiecare balans groapa umanității. Creștinul este omul timpului-dar, care face din secunde nu nisipul scurs irecuperabil pe clepsidra veacului, ci bătaia inimii Bisericii lui Iisus în pieptul lumii, invitând-o la ospățul Împărăției venite printre noi, locul unde fiecare om se preface într-un altar euharistic, așa cum se arată în poemul Timpul de Ioan Alexandru[7]:

Cresc, mă-mplinesc timpu-i valoare

Îți este dat ca să rodească mult

Linșitea mării dacă o ascult

Este mai mare

Timpul nu ia, nu împuțină

El dăruie, e dar

Să-mi aparțină

Să devin altar.