Geneza formulării „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”

Geneza formulării „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”

Formularea cea mai contestată din toate documentele Sfântului și Marelui Sinod este cea din art. 6 a documentului „Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”: „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele”. Această afirmație este considerată de cei care resping Sinodul din Creta drept inovație, trădare a ortodoxiei și a eclesiologiei Sf. Părinți, prin faptul că s-ar fi acordat un statut eclesial și altor comunități creștine, recunoscându-se existența altor Biserici, prin aceasta a mai multor Trupuri sau Mirese ale lui Hristos, în afara Bisericii Ortodoxe[1].

Trebuie să vedem cum a apărut formularea aceasta mult contestată și care au fost promotorii ei.

Textul presinodal „Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World” a fost stabilit la a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală, pe data de 15 octombrie 2015, fiind semnat de către reprezentanții tuturor celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale. Acesta este compus din cele două texte a celei de-a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale de la Chambésy din 1986: „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică” și „Relații ale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”[2]. Textul presinodal din 2015[3] și chiar cel final nu reprezintă altceva decât o reansamblare a celor două documente și completarea cu anumite articole sau lămuriri. Din cele 24 de articole finale, doar 5 articole sunt total diferite de textul din 1986. Articolul al 6-lea din textul final al Sfântului și Marelui Sinod, în care apare și formularea contestată, nu este altceva decât o preluare, cu mici modificări, a art. 2 din documentul „Relații ale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină” din 1986. Acuzele aduse acestui document, că ar fi fost compus pe ascuns în anumite conferințe presinodale cu scopul de a trăda Ortodoxia, sau că a fost redactat fără cunoștiința pleromei Bisericii, sau a episcopilor, sunt absolut nefondate, Biserica întreagă a avut la dispoziție 30 de ani pentru analiza acestui document, fiind publicat în 1986 în revistele oficiale ale Bisericilor Autocefale, inclusiv în Revista Biserica Ortodoxă Română în 1986[4]. Mai mult, deși la a doua Conferință Panortodoxă Presinodală s-a stabilit ca nicio decizie presinodală să nu aibă valabilitate și aplicabilitate canonică decât după aprobarea sa de către Sfântul și Marele Sinod, această a III-a conferință Panortodoxă Presinodală a stabilit ca documentul să fie aplicat imediat datorită importanței sale. Dacă denumirea istorică de „Biserică” a celorlalte confesiuni ar fi o erezie, de ce teologia ortodoxă a avut nevoie de 30 de ani pentru identificarea acestei erori și de ce niciun teolog nu a fost capabil, și aici putem menționa mari teologi care au participat la aceste Conferințe Panortodoxe Presinodale, până la Ierotheos Vlahos, Theodoros Zisis, Dimitrios Tselengidis, Gheorgheos Metallinos sau alții, să demaște această „eroare”? Totuși, o analiză diacronică a acestei formulări ne poate arăta că nu este vorba de nicio erezie la Sinodul din Creta cu privire la această expresie, acuzațiile aduse, fiind, de cele mai multe ori, fără niciun fundament. Mai mult, se poate constata că Sinodul din Creta păstrează mai multă acrivie decât hotărârile anterioare în ceea ce privește adresarea sa față de celelalte confesiuni creștine.

Să urmărim geneza apelativului de Biserică acordat altor confesiuni creștine. În documentul final al celei de-a III-a Conferințe panortodoxe presinodale din 1986, la care au participat toți reprezentanții Bisericilor Ortodoxe Autocefale, cu excepția Albaniei, aflată sub persecuția regimului comunist, formularea era următoarea, că Biserica Ortodoxă: „recunoaște existența de fapt a tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine” (franceză: „reconnaît l’existence de fait de toutesles Églises et Confessions chrétiennes”; greacă: „Ἀναγνωρίζει τήν πραγματικήν ὕπαρξιν ὅλων τῶν χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν καί Ὁμολογιῶν)[5]. Autorul direct al acestei formulări din documentul final al Conferinței nu este altul decât Theodoros Zisis, pe atunci membru consultant al Patriarhiei ecumenice la cea de-a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală din 1986[6]. Comisia de lucru pentru elaborarea textului „Relații ale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”, al cărui președinte a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală, iar secretar Vlasios Phidas, a prezentat în ziua de 4 noiembrie 1986 textul pentru a fi supus dezbaterii. În acest text se afirma că Biserica Ortodoxă recunoaște: „existența ontologică a tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine”, cuvântul „ontologic” fiind, într-adevăr, inadecvat eclesiologic în acest text. Prin urmare, în dezbaterile din ziua următoare, Theodoros Zisis ia cuvântul și afirmă: „Puțin mai în jos este chestiunea „recunoașterii ontologice” a celorlalte Biserici creștine. Aici e o contradicție. Putem recunoaște „existența” altor Biserici creștine, dar nu „existența ontologică””[7]. Soluția propusă de către Theodoros Zisis, prin care să apară în text doar „recunoaștem existența tuturor Bisericilor și confesiunilor creștine” este susținută de către episcopul Ieremia de Wroclaw, delegatul Bisericii Poloniei, fiind acceptată de către Comisie și pusă în textul final al documentului din 1986. La a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală formularea lui Theodoros Zisis este preluată în Documentul Presinodal, susținându-se că Biserica Ortodoxă „recognizes the historic existence of other Christian Churches and Confessions not found in communion with Her”, ajungând, în cele din urmă pe masa dezbaterilor Sfântului și Marelui Sinod. Cum se poate ca Theodoros Zisis, marele luptător împotriva ecumenismului, „pan-erezia” ereziilor, cel care în Duminica Ortodoxiei anului 2017 a rupt comuniunea cu propriul său episcop, nu numai să afirme cu treizeci de ani în urmă că putem recunoaște existența tuturor Bisericilor și confesiuni creștine, ci și să fie, prin intervențiile sale la a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală din 1986, autorul direct al acestei formulări?

La o analiză mai aprofundată a formulări din articolul 6, vom constata că Sinodul din Creta se înscrie, de fapt, în practica sinodală precedentă, fără a inova sau compromite adevărul dogmatic.

Întrebarea principală pe care trebuie să o adresăm este următoarea: există în Tradiția patristică, sinodală și canonică a Bisericii exemple când anumite comunități eterodoxe să fi fost denumite cu termenul de „biserică”, fără a se recunoaște însă eclesialitatea lor?

Să vedem dezvoltarea diacronică a folosirii acestui termen. Termenul „biserică/ἐκκλησία” a fost folosit și în alte acte sinodale și lucrări ale Sf. Părinți pentru a desemna anumite comunități care s-au rupt de Biserica Ortodoxă, dar, prin aceasta, nu s-a conferit, nicidecum, statutul ontologic de Biserică, eclesialitate altor entități. Clement al Alexandriei folosea în Stromata VII.16.99.2 „și după cum copiii răi încuie ușa pedagogului, tot așa și ereticii nu lasă să intre în Biserica lor profețiile, că se tem de mustrarea și povețele profețiilor”(s.n.)[8].

În secolul al V-lea scriitorul bisericesc Socrates folosește expresia „episcopul Bisericii Ariene (ὁ τῆς Ἀρειανῆς ἐκκλησίας ἐπίσκοπος)”, cu privire la episcopul Eudoxios, care a ocupat tronul Constantinopolului timp de 21 de ani.[9]

Theodor Agallianos[10], unul dintre luptătorii împotriva sinodului unionist de la Ferrara-Florența, continuator al lui Marcu Evghenicul și care a redactat două tratate împotriva latinilor, într-unul dintre acestea „Dialogue cum monacho contra Latinos”, scris în anul 1442, condamnând deviațiile dogmatice ale latinilor, folosește expresia „ἡ λατινικὴ ἐκκλησία” [11] pentru a desemna Biserica Catolică, arătând că aceasta a creat obiceiuri și dogme noi și prin aceasta un al treilea Testament[12].

Ghenadie Scholarius, un alt luptător împotriva sinodului unionist de la Ferrara-Florența,[13] folosește aceeași terminologie.

Sfântul Marcu Evghenicul, episcopul Efesului, care a respins sinodul unionist de la Florența, folosește termenul de „Biserica apuseană a Romei” (τῆς δυτικῆς Ἐκκλησίας τῆς Ῥώμης)[14], care s-a separat de Biserica Ortodoxă prin dogme străine Tradiției ei.

Sinodul din 1484, la care au participat și reprezentanții patriarhatelor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, fiind primul sinod care a condamnat Conciliul de la Ferrara-Florența și ereziile acestuia, folosește în slujba de primire a celor de alte credințe la Ortodoxie termenul de biserică și pentru Biserica apuseană, susținând că cei care revin de la catolicism trebuie să renunțe la învățăturile dogmatice eretice „și la restul obiceiurilor Bisericii lor (καὶ τῶν λοιπῶν ἐθῶν τῆς Ἐκκλησίας ἐκεἰνων)[15]. Nu numai că această afirmație este făcută de către un sinod cu caracter general, dar ea este redată într-o formulare liturgică practicată de Biserică timp de secole.

De asemenea, în Epistola enciclică a Patriarhilor Răsăritului, din anul 1848, dată ca răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, se folosesc mai multe apelative pentru desemnarea Bisericii Apusene, căzute în erezie,: „Biserica Romană (῾Ρωμάνα Ἐκκλησία)”[16], „Biserica Romei” , „Biserica apuseană”[17]. Mai mult, această enciclică afirmă: „Şi suntem cu totul îndreptățiți a aștepta de la chibzuita prevedere a Sanctității Sale un lucru așa vrednic de adevăratul urmaș al Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, care pentru paza credinței ortodoxe a înscris pe table nepieritoare dumnezeiescul Crez fără inovație – lucru ce va uni iarăși Bisericile Apusului (τὰς Ἐκκλησίας τῆς Δύσεως) cu Sfânta Biserică Sobornicească... Căci Biserica cea Sobornicească așteaptă în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor...”[18].

Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului, trimițând mai multe scrisori teologilor de la Tübingen, folosește termenul de „Biserică”, nu numai pentru catolici[19], ci și pentru luterani, încheindu-și prima scrisoarea din 15 mai 1576 prin următoarele cuvinte adresate luteranilor: „In this way the two churches will become one by the grace of God, we shall live together hereafter and we will exist together in a God-pleasing way until we attain the heavenly kingdom”[20].

Acestea sunt doar câteva documente, unele cu caracter sinodal, recunoscute în Biserica Ortodoxă care au folosit numirea istorică de „biserică” pentru alte comunități de credință, dar nu au conferit în niciun caz statutul de Biserică acestor entități.

Prin urmare, Sfântul și Marele Sinod din Creta se înscrie, și în privința folosirii numirii istorice de biserică în tradiția sinodală a Ortodoxiei.

Și teologii care acum contestă utilizarea acestei noțiuni au folosit-o char în ultima vreme.

Mitropolitul Ierotheos Vlahos în recenta sa carte Vechea și Noua Romă, după analiza textului din Enciclica din 1848, care condamnă punctele dogmatice ale catolicismului, folosește termenul de „Biserică” pentru a desemna celelalte confesiuni creștine, afirmând: „Această Enciclică – hotărâre panortodoxă – vădește faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, că ea rămâne unită și păstrează dogmele și Tainele ce i-au fost predanisite, în vreme ce Bisericile care s-au rupt de la adevărata credință sunt Biserici apostate”[21]. Ce înseamnă sintagma „Biserici apostate” folosită de către Mitropolitul Ierotheos Vlahos? De ce acordă oare acesta titlul de Biserică unor confesiuni eterodoxe, după care, la contestarea Sfântului și Marelui Sinod, afirmă că este ilegitimă folosirea termenului de „Biserică” pentru celelalte confesiuni creștine, deși el însuși o folosise? Mai mult, oferă oarecare eclesialitate acestor comunități creștine în momentul în care le denumește „Biserici apostate”, folosind termenul de „Biserică”? Dacă nu, atunci cum poate să numească acele comunități, care au căzut de la credință, drept Biserici și Biserici apostate? Dacă se referă doar la denumirea istorică de „Biserică”, fără a atribui caracterul eclesial acestor comunități, precum se poate constata din întreaga sa expunere, atunci și Ierotheos Vlahos este în deplin acord cu hotărârea Sfântului și Marelui Sinod care susține, prin formulare „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe”, aceeași idee teologică. Mai mult, formularea lui Ierotheos Vlahos este mult mai permisibilă decât cea a Sfântului și Marelui Sinod, care este mai acribică. Dacă Sinodul precizează că „acceptă denumirea istorică”, Ierotheos Vlahos afirmă că „sunt”, iar dacă documentul sinodal identifică două realități „Biserici și confesiuni eterodoxe”, Ierotheos Vlahos le denumește pe toate „Biserici apostate”. De asemenea, chiar și ceilalți susținători ai tezelor lui Ierotheos Vlahos și contestatari ai formulării Sfântului și Marelui Sinod, precum preoții Gheorghios Metallinos, Anastasie Gotsopoulos, sau Theodoros Zisis, autorul formulei finale a documentului din 1986, au folosit și folosesc în scrierile lor termenul de „Biserică” și pentru alte confesiuni creștine, în expresiile: „Biserica latină”[22], „Biserica papală”[23], atât înainte de Sinodul din Creta cât și după acesta, însă opțiunile lor le vom analiza într-un alt text.

[1] Dimitrios Tselenghídis, „Poate Un Sinod Al Ortodocșilor să acorde caracter de Biserică eterodocșilor și să definească diferit identitatea de până acum a Bisericii?”, în „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016). Între Providență și Eșec, ed. Tatiana Petrache (Oradea: Editura Astradrom, 2016), pp. 99–100.

[2] Pentru cele două decizii ale celei de-a IV-a Conferințe Panortodoxe presinodale, a se vedea:  Viorel Ioniţă, Hotărârile întrunirilor Panortodoxe Din 1923 Până în 2009: Spre Sfântul şi Marele Sinod Al Bisericii Ortodoxe, pp. 215–226.

[3] Viorel Ioniţă, Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe: documente pregătitoare (Bucureşti: Basilica, 2016).

[4] Documentul „Relații ale Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină” a fost publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 9-10, pp. 65-70 sub traducerea Pr. Prof. Dr. Ștefan Alexe, iar „Biserica Ortodoxă și mișcarea ecumenică” a fost publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, CIV (1986), nr. 9-10, pp. 62-75 sub traducerea lui Constantin Coman.

[5] Secrétariat pour la préparation du Saint et Grand Concile de L’Église Orthodoxe, ed., IIIe Conférence Panorthodoxe Préconciliaire. Actes (28 Octobre – 9 Novembre 1986), Synodika, X (Chambésy-Genève: Centre orthodoxe du Patriarcat Œcuménique, 2014), p. 297.

[6] Theodoros Zisis a participat și la celelalte Conferințe Panortodoxe Presinodale, precum și la Comisia Interortodoxă Pregătitoare de la Chambésy din 15-23 februarie 1986 care a stat la baza deciziilor celei de-a treia Conferințe Panortodoxe Presinodale din 28 octombrie-6 noiembrie 1986; Kallis, Auf dem Weg zu einem Heiligen und Großen Konzil, p. 463.

[7] „Un peu plus bas, il est question de reconnaissance de «l’existence ontologique» des autres Églises chrétiennes. Il y a là contradiction. Nous pouvons reconnaître «l’existence», mais non «l’existence ontologique » des autres Églises chrétiennes. Plus bas, nous parlons de: «clarification... de la question ecclésiologique». Je propose de compléter, «la clarification de leur part...» pour éviter toute mauvaise interprétation et tout malentendu.” Secrétariat pour la préparation du Saint et Grand Concile de L’Église Orthodoxe, IIIe Conférence Panorthodoxe Préconciliaire. Actes (28 Octobre – 9 Novembre 1986), 231. „Ὀλίγον περαιτέρω γίνεται λόγος περί τῆς ἀναγνωρίσεως τῆς «ὀντολογικῆς ὑπάρξεως» τῶν ἄλλων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν. Πρόκειται περί ἀντιφάσεως. Δυνάμεθανά ἀναγνωρίσωμεν τήν «ὕπαρξιν», ἀλλ’ ὄχι τήν «ὀντολογικήν ὕπαρξιν» τῶν ἄλλων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν”. Secrétariat pour la préparation du Saint et Grand Concile de L’Église Orthodoxe, Γ’ Προσυνοδική Πανορθόδοξος Διάσκεψις, Σαμπεζύ Γενεύης, 28 Ὀκτωβρίου-9 Νοεμβρίου 1986, p. 238.

[8] „καὶ καθάπερ τὰ πονηρὰ παιδία τὸν παιδαγωγὸν ἀποκλείει, οὕτως οὗτοι τὰς προφητείας εἴργουσιν ἑαυτῶν τῆς ἐκκλησίας, ὑφορώμενοι δι’ ἔλεγχον καὶ νουθεσίαν (PG 9, 537A)”. „And just as knavish boys bar out the teacher, so do these shut out the prophecies from their Church, regarding them with suspicion by reason of rebuke and admonition”.

[9] „Εὐδόξιος {οὗτος} ὁ τῆς Ἀρειανῆς ἐκκλησίας ἐπίσκοπος εὐθὺς μετὰ τὴν τοῦ βασιλέως ἔξοδον  τέλει τοῦ βίου ἐχρήσατο ἐν ὑπατείᾳ Οὐαλεντινιανοῦ τὸ τρίτονκαὶ Οὐάλεντος τὸ τρίτον, δέκα καὶ ἕνα ἐνιαυτοὺς τῆς ἐν Κωνσταντινουπόλει ἐκκλησίας τὸν θρόνον κατεσχηκώς”. P. Maraval, P. Périchon, Socrate de Constantinople, Histoire ecclésiastique (Livre IV. 14, 4), Sources Chrétiennes 505, Paris: Éditions du Cerf, 2006; PG 67, 497.

[10] Pentru bibliografie legată de Theodor Agallianos, a se vedea: M.-H. Blanchet, „Bilan Des études Sur Théodore Agallianos: 1966-2011”, Ο Ερανιστής 28, 2011, pp. 25–48.

[11] „Ἵνα τί γοῦν, ὦ βασιλεῦ, αὐτά τε τὰ τοῦ Χριστοῦ ῥήματα παριδὼν καὶ τῶν αὐτοῦ μαθητῶν, ἔτι δὲ καὶ ῥήσεις πατέρων καὶπρὸ τούτων τοὺς ἱεροὺς καὶ θείους κανόνας τῆς καθολικῆς ἐκκλησίας, σαυτόν τεπαρέδωκας τῇ πλάνῃ καὶ ἡμᾶς συνέπεσθαι βιάζῃ; Οὐκ ἔσται τοῦτο. Ἀδυνάτων ἐπιχειρεῖς· φρενῶν ἂν ἐκσταίημεν πρότερον ἢ τῆς εὐσεβείας καὶ τοῦ ζήλου τούτου. Τρίτης διαθήκης ὑφηγητὴς καθέστηκεν ἡ λατινικὴ ἐκκλησία, βασιλεῦ· πᾶσαν τὴν παλαιὰν καὶ τὴν καινὴν ἀνασκευάσασα, ξένα δόγματα καὶ ἔθη τοῖς ὑπ’ αὐτὴν ἐνομοθέτησε.”

[12] „Ἡ γὰρ λέξις συνάθροισιν ἑρμηνεύει, ἔνθεν τοι καὶ ἡ τῶν ἑτεροδόξων αἱρετικῶν καὶ αὐτῶν τῶν ἀσεβῶν ἐπὶ τὸ αὐτὸσυνέλευσις τῆς δόξης καὶ τῆς γνώμης ἐκκλησία καλεῖται, ὡς τὸ ἐμίσησα ἐκκλησίαν   πονηρευομένων καὶ μετὰ ἀσεβῶν οὐ μὴ καθίσω.” Line 529 : „τὴν δὲ λατινικὴν ἐκκλησίαν”.

[13] Gennadius Scholarius, Renuntiatio antiunionitum ad imperatorem contra concilium Florentinum, M. Jugie, L. Petit, and X.A. Siderides, Oeuvres complètes de Georges (Gennadios) Scholarios, vol. 3, Paris: Maison de la bonne presse, 1930, p. 192; „τὴν ἐκκλησίαν αὐτοῦ”, op. cit.,  p. 190.

[14] Sf. Marcu Evghenicul, Opere, I, Paters, 2009, p. 252.

[15] I. Karmiris, Τα Δογματικά και Συμβολικά Μνημεία της Ορθοδόξου καθολικής Εκκλησίας, τόμ. ΙΙ, Atena, 1953, p. 988.

[16] Art. 13 „ca data ar trai din nou cel întru sfinți Parintele nostru Irineu ar vedea-o astazi rupta de vechea si originara invatatura apostolica inatat de esentiale catolice articole ale crestinismului, nus'ar impotrivi el cel dintai la inovatiile si la dispozitiile arbritareale Bisericii romane celei pe drept laudate atunci,ca una ce se conducea curat dupd Dogmele parintesti? Văzând, de pilda, ca Biserica romans nu numai inlatura dincanonul ei liturgic dupa inspiratia scolasticilor 1 stravecheaapostolica invocare 2 a Duhului celui de taina sfintitor,ca mutileaza Ierurgia 8 in chip deplorabil in partea ei ceamai esentiala, dar se si sileste cu hotarare ca sa o scoatadin liturghia celorlalte comunități.  crestine, calomniind in chip atat de nedemn Scaunul apostolic cu care se lauda, ca s'au strecurat dupa shisma" (pag. 11, r. 11) 4, ce n'ar zice despre aceasta inovatie acest dumnezeesc Parinte?” T.M. Popescu, pp. 666-667.  Art. 16: „de vatamare fg,ra iesire si in ce ireparabild gresala de rasturnare 1 a dus Papismul chiar pe cei mai intelepti tjimai evlaviosi Episcopi ai Bisericii romane, incat sa nu maipoata face altfel pentru mentinerea infalibilei sii prin urmareinvidiatei autoritati vicariale si a primatului de stApAnire 2.cu celece decurg din el, decat sa -Si bats joc si de celemai sfinte intangibile lucruri, si sa indrasneasca impotrivatuturor, si aceasta imbracati in cuvant cu evlavia antichittifiivenerabile" (pag. 11, r. 16),” „Si separe din aceste cuvinte 5, dupd cum crede Fericirea Sa, cas'a intamplat $i in Biserica ortodoxa catolica ceeace vedeca s'a intamplat in a Romei dupa Papism: adica schimbare dinteodata in toate tainele si stricare dupa vorbaria sco--lasted. 6, in care increzandu-se, se multumeste cu gandul casi sfintele noastre Liturghii Taine Dogme au suferitla fel, respectuoasa totusi totdeauna cu antichitatea forvenerabila !”

”Pentru Cate trebuesc in adevar sa fie inlaturate din dogmele si tainele papale de astazi", intrucat sunt porunci omenesti", pentru ca sa se poata reimpaca Biserica cea intru toate inovatoare a Apusului cu Credinta catolica ortodoxă cea neschimbata a Parintilor nostri comuni, spre care, precum cunoaste după cele ce zice (pag.8, r. 30), este zelul nostru comun”

„ Si se intelege cat este de cuviincioasa si sfanta 3 indreptarea inovatiilor, a caror introducere in Biserica Romei noi stim in ce timp s'a facut fericitii nostri Parinti au protestat la timp impotriva inovatiei.”

[17] I. Karmiris, Τα Δογματικά, vol. 2, pp. 915, 918, 920.

[18] I. Karmiris, Τα Δογματικά, vol. 2, p. 918.

[19] „Ὁρᾶτε πόσα ἄτοπα ἕπεται πανταχόθεν τοῖς λέγουσι τὸ Πνεύμα ἐκ τοῦ Πατρὸς Υἱου τε ἐκπορεύεσθαι; Μὴ διὰ τὸν Κύριον κακῶς φρονεῖν θέλετε. Εἰ γὰρ καὶ Λατΐνοι, ἡ τῆς Ῥώμης Ἐκκλησία καὶ ἄλλοι, εὐπαραδέκτους δῆθεν παράγουσι μάρτυρας, Αὐγουστῖνον, Ἀμβρόισιον, Ἱερώνυμον καὶ ἄλλους τινάς, ἀλλ´ἔχομεν καὶ  ἡμεῖς ἀναπαραγαγείν ὑπὲρ τῆς ἀληθείας πολλῷ πλείονας καὶ ἀξιοπιστοτέρους. ποίους τούτους”(I. N. Karmiris, Τα δογματικά και συμβολικά μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας, Ekdosis deutera epeuthemene, vol. 2 (Graz: Akademische Druck, 1968), p. 442. „See how many absurd conclusions from every side trail those who say that the Spirit proceeds both from the Father and the Son! Do not desire to think incorrectly concerning the Lord. For if the Latins, that is, the Church of Rome, and others can produce witnesses who are acceptable such as Augustine, Ambrose, Jerome, and some others, we also can produce many more and even more trustworthy Fathers to speak up for the truth. Who are they?” (George Mastrantonis, Augsburg and Constantinople: The Correspondence between the Tübingen Theologians and Patriarch Jeremiah II of Constantinople on the Augsburg Confession (Holy Cross Orthodox Press, 1982), p. 162. Patriarhul Ieremia face diferența între Vechea Biserică apostolică a Romei și Biserica Romei de după Schismă: „Ὁ αὐτὸς δὲ Λέων καὶ τὸ θησαυροφυλάκιον τῆς ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας Ῥωμαίων ἀνοίξας, ἀσπίδας δύο, τοὶς ἱεροῖς κειμηλίοις συναποτεθησαυοισμένας”. (I. Karmiris, Τα δογματικά και συμβολικά μνημεία της Ορθοδόξου Καθολικής Εκκλησίας, vol. 2, p. 449). „Moreover, this same [Pope] Leo opened the treasury of the apostolic church of the Romans and drew forth two plaques which were stored in the treasury together with the sacred "treasures.” (G. Mastrantonis, Augsburg and Constantinople, p. 172).

[20] „Καὶ ὑμῶν, oὖν, ὦ ἄνδρες Γερμανοὶ σοφώτατοι καὶ τέκνα ἀγαπητὰ τῆς ἡμῶν μετριότητος, βουλομένων, ὡς νουνεχών, ὁλοψύχως τῇ ἡμετέρᾳ προσελθεῖν ἁγιωτάῃ Ἐκκλησία, ἡμεῖς, ὡς πατέρες φιλόστοργοι, προθύμως τὴν ὑμετέραν ἀγάπην καὶ φιλοφροσύνην ἀποδεξόμεθα, ἐὰν θελήσητε τοῖς ἀποστολικοῖς καὶ συνοδικοῖς συμφώνως ἡμῖν ἀκολουθήσειν καὶ τούτοις ὑπείξειν. Τηνικαύτα γὰρ τῷ ὄντι συγκοινοὶ ἡμῖν ἔσεσθε, καὶ ὡς παρρησίᾳ ὑποταγέντες τῇ καθ'ἡμᾶς ἀγίᾳ καὶ καθολικῇ Ἐκκλησίᾳ τοῦ Χριστοῦ, παρὰ πάντων τῶν voυνεχῶν ἐπαινεθήσεσθε καὶ οὕτω ταῖν δυοῖν ἐκκλησίαιν μιᾶς σὺν Θεῷ γενομένης, τοῦ λοιποπυ συζήσομεν καὶ συμβιοτεύσoμεν ἐν Χριστῷ θεαρέστως, ἕως οὗ καὶ τῆς ἐπουρανίου τύχοιμεν βασιλείας” (I. Karmiris, op.cit., 1960, Vol. 1, p. 503). „O most wise German men and beloved children of our humble self, since, as sensible men, you wish with your whole heart to enter our most Holy Church, we, as affectionate fathers, willingly accept your love and friendliness, if you will follow the Apostolic and Synodal decrees in harmony with us and will submit to them. For then you will indeed be in communion with us, and having openly submitted to our holy and catholic church of Christ, you will be praised by all prudent men. In this way the two churches will become one by the grace of God, we shall live together hereafter and we will exist together in a God-pleasing way until we attain the heavenly kingdom” (G. Mastrantonis, Augsburg and Constantinople, p. 103).

[21] Ierótheos Vlachos, Vechea și Noua Romă. De La Tradiția Ortodoxă La Tradițiile Apusului, traducere de ierom. Teofan Munteanu (Iași, 2016), p. 410.  

[22] Gheorghios Metallinos, ”Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος, Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.

[23] În articolul său: Γεώργιος Μεταλληνός, ‘Μόνος κερδισμένος ὁ Πάπας ἀπὸ τοὺς θεολογικοὺς διαλόγους’, Ορθόδοξος Τύπος Εβδομαδιαία έκδοσις της Πανελληνίου Ορθοδόξου Ενώσεως 2159, no. 31 Μαρτίου (2017): 1, 7. Metallinos folosește de patru ori exprimarea „Λατινική «Εκκλησία»”, de trei ori cuvântul este pus între paranteze și o dată este folosit fără paranteze: „Η Λατινική Εκκλησία, χάριν της υποταγής της Ορθοδοξίας, θα ήταν πρόθυμη να υποχωρήσει σε θεολογικά ζητήματα, όπως λ.χ. το Filioque, ποτέ όμως στα περί πάπα δόγματα (πρωτείο και αλάθητο). Και όμως κατά τους ουνιτίζοντες Ορθοδόξους ο Παπισμός είναι η Εκκλησία!” (p. 7). De asemenea, folosește și expresia „την Παπική «Εκκλησία»”: „Ο σημερινός Διάλογος με την Παπική «Εκκλησία» στηρίζεται σε ένα ψευδοεπιχείρημα, που αναπαράγεται συνεχώς από την ενωτική παράταξη”.