Duminica a IV-a din Postul Mare: Sfântul Ioan Scărarul

Acest Părinte al Bisericii a fost cu adevărat mare, de vreme ce Biserica a socotit ca una din Duminicile Postului Mare să-i fie dedicată. Cartea sa Scara raiului, este cu adevărat o scriere dumnezeiască și inspirată. Ea sintetizează întreaga spiritualitate răsăriteană, fiind o hrană pentru creștini cu nimic mai prejos de Sfânta Scriptură. Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru (sec. XII-XIII), în Tâlcuire la Poruncile Domnului, IV, arătând valoarea acestei cărți, scria că pentru mântuire, sunt suficiente cărțile Sfântului Ioan Gură de Aur mirenilor iar monahilor le este suficientă Scara: „Este de ajuns numai acesta [Ioan Scărarul] să învețe cu acrivie turmele monahilor toată nevoința cea plăcută lui Dumnezeu. Căci acesta construind o scară duhovnicească și potrivind-o în cele treizeci de trepte ale dumnezeieștilor virtuți, îi duce pe cei ce vor de la pământ la cele cerești și împreună cu îngerii îi înfățișează lui Dumnezeu pe monahii purtători de cununi. […] Vezi de cât folos este plină rânduiala scrierilor acelei sfinte învățături. Iar dacă cineva ar vrea să accepte scrierile folositoare ale acestei învățături și va desfășura pergamentul și va începe să exploreze cele nepătrunse ale acesteia și să le atingă, va afla acolo o comoară neprădată, fiind mai prețioasă decât o un pământ cu metale și aurifer, și râu va afla de lapte și miere. Căci toată acrivia petrecerii celei monahicești o face cunoscută acest preacuvios părinte, precum și de unde se naște fiecare dintre pierzătoarele patimi, și cum este stăpânită și cum se taie, și așa cum numai dumnezeiescul Hrisostom îndestulează lumea prin învățăturile sale, precum am zis mai înainte, la fel și acesta îndestulează adunările monahilor”.

Se cunosc doar câteva elemente biografice ale Sfântului Ioan Scărarul, cele mai multe dintre ele păstrate în scurta Viață a Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil din Raith, tradusă și în preambulul ediției părintelui D. Stăniloae din Filocalia IX . Practic viața unui monah care a stat zeci de ani izolat în pustie nu are nimic spectaculos, însă curiozitatea nu ne lasă și parcă am dori să știm mai multe despre poate cel mai faimos monah sinait din toate veacurile. Astfel, a intrat la vârsta de 16 ani în Muntele Sinai și a fost tuns monah la 20 de ani, ucenic al bătrânului Martirie, după care au urmat aproximativ 40 de ani lupte ascetice și nevoințe.

Ca și completare la Viața amintită mai înainte au fost adăugate câteva povestiri despre Sfântul Ioan, fără autor, preluate de Părintele Stăniloae din ediția greacă din 1970 a Scării[1]. Astăzi știm cu siguranță că aceste povestiri aparțin Sfântului Anastasie Sinaitul, scriitor prolific, urmaș al marelui stareț. Una din colecțiile sale de povestiri care se referă mai ales la părinții din Muntele Sinai, cuprinde și pe cele deja cunoscute despre Ioan Scărarul, și una în plus.   

[I, 11] Același avvă Martirie, când l-a tuns pe cuviosul părintele nostru Ioan, egumenul, fiind în vârstă de 20 de ani, l-a luat pe el cu sine și a plecat la stâlpul pustiei noastre, Ioan Savaitul, care petrecea în pustia Goudda, având cu el ucenic pe Ștefan Capadocianul. Așadar, de cum i-a văzut pe ei bătrânul, Savaitul, ridicându-se, a pus apă într-un lighean mic și a spălat picioarele ucenicului [lui Martirie] și i-a sărutat mâna, iar lui  Martirie, starețul, nu i-a spălat picioarele. Prin urmare, s-a smintit  Ștefan de întâmplare. Dar după plecarea avvei Martirie și a ucenicului lui, văzând cu ochi străvăzător că propriul lui ucenic s-a smintit, Ioan Savaitul a zis către el: „Pentru ce te-ai smintit? Crede-mă, cine era ucenicul acela nu știu, dar eu am primit pe egumenul Sinaiului și picioarele egumenului le-am spălat”. După patruzeci de ani, [Ioan, ucenicul lui Martirie] a devenit egumenul nostru, potrivit profeției bătrânului.

[I, 12] Nu numai Ioan Savaitul, ci și  Stratighie, zăvorâtul, deși nu a ieșit deloc din chilie în ziua în care Anastasie egumenul, l-a tuns pe Ioan, l-a văzut pe el coborându-se de pe Sfânta Culme și, chemându-l pe Martirie, și acesta, pe ucenic, zise către bătrân: „Spune mie, Martirie, de unde este copilul acesta și cine l-a tuns pe el?” Zise către el Martirie: „robul tău, părinte, este ucenicul meu, și l-a tuns pe el Anastasie, egumenul”. Atunci zice către el Stratighie: „Pe sfânta pronie! Martirie, cine se duce să-i spună lui Anastasie că astăzi a tuns pe egumenul Sinaiului?”

      Și cu adevărat pe drept cuvânt și cu vrednicie au profețit cuvioșii părinți despre preacuviosul părintele nostru Ioan. Căci acesta era împodobit cu toată virtutea și strălucea, încât părinții locului l-au numit pe acesta al doilea Moise. Așadar, într-o zi, când au venit aici în jur de vreo șase sute de străini și când ședeau ei la masă și mâncau, a văzut cuviosul Ioan, părintele nostru, pe un om tuns scurt, îmbrăcat evreiește în haină de lână, alergând încoace și încolo și poruncind cu autoritate bucătarilor și iconomilor și chelarilor și celorlalți slujitori. După ce a plecat poporul și slujitorii au șezut să mănânce, a fost căutat și acela care alerga pretutindeni și dădea porunci și nu a fost găsit. Atunci robul lui Hristos, egumenul, zice: „Lăsați-l pe el. Nimic străin nu a făcut Domnul Moise slujind în propriul lui locaș”.

[I, 16] Urmând a se duce la Domnul preacuviosul nostru egumen Ioan, acest al doilea Moise al nostru, anul trecut, a stat lângă el plângând Gheorghe, episcopul, propriul lui frate, zicându-i: „Iată, mă lași și te duci. Dar eu mă rugam mereu ca tu să mă petreci, căci eu, fără tine, nici nu sunt în stare să păstoresc obștea”. Zice către el Ioan: „Nu te îngriji, nici nu te întrista, că dacă voi afla îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, nu te voi lăsa să plinești anul în urma mea”. Ceea ce s-a și întâmplat căci în zece luni a plecat episcopul în pace la Domnul în zilele iernii trecute.

Această ultimă povestire l-a condus pe editorul ei, A. Binggeli la concluzia că Sf. Ioan Scărarul a avut un frate Gheorghe, episcop, poate chiar de Raith. Iar faptul că povestirea este scrisă la un an după moartea sa arată pe de o parte că unul din scopurile nedeclarate ale adunării într-o colecție a povestirilor sinaite, este tocmai cinstirea memoriei Scărarului. Povestirea ne ajută pe de altă parte să restabilim și o posibilă dată a morții Sfântului Ioan. Faptul că datarea acestor povestiri a fost stabilită între anii 660-670, rezultă că moartea Sfântului Ioan Scărarul a survenit, cel mai probabil între anii 659-669 și nu în anul 649, cum considera F. Nau[2] la începutul secolului XX.

[1] Filocalia IX, ed. Humanitas, 2002, pp. 44-45.

[2] F. Nau, „Note sur la date de la mort de S. Jean Climaque”, Byzantinische Zeitschrift, 11, 1902, pp. 35-37.