Despre Sfântul Spiridon, episcopul ciprioților

Unul din istoricii ecleziastici ai Antichității târzii, Socrate Scolasticul (380-450)  are în lucrarea sa, Historia Ecclesiastica o importantă notiță despre Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei. O prezentăm aici ca extras din volumul ce va cuprinde dosarul hagiografic bizantin al Sfântului Spiridon, aflat în pregătire la Editura Doxologia (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica 3).

Socrates Scholasticus, Historia Ecclesiastica 1, 12

Despre Spiridon, episcopul Ciprioților

Iar despre Spiridon, atât de mare îi era cuvioșia, încât a și fost învrednicit să fie păstor de oameni, care a moștenit episcopia uneia dintre cetățile cele din Cipru, Trimitunda, dar din pricina multei lui smerenii, deși avea episcopia, păștea și oile. Sunt multe de spus așadar, despre el, dar eu voi aminti doar unul sau două lucruri ca nu cumva să par că mă abat prea mult de la subiect.

Odată pe la miezul nopții, intrând niște tâlhari în staulul oilor pe ascuns, se sileau să taie oile. Dar Dumnezeu, Cel ce mântuiește pe păstor, a izbăvit și oile. Căci tâlharii, printr-o putere nevăzută, au fost legați lângă staule. S-a făcut dimineața și Spiridon a venit la oi și de cum i-a găsit cu mâinile la spate, a cunoscut lucrul și rugându-se îi dezleagă pe furi, învățându-i multe și îndemnându-i ca din osteneli drepte și nu din nedreptate să ia, iar apoi dăruindu-le un berbec, i-a slobozit și bucuros a adăugat: „ca nu cumva, zice, să vă arătați a fi privegheat degeaba”. Așadar, aceasta este una din minunile lui Spiridon. Iar o alta la fel cu aceasta. Avea el o fiică fecioară care se împărtășea de evlavia tatălui, pe nume Irini. O cunoștință oarecare i-a încredințat acesteia o podoabă de mult preț, iar ea ca să pună într-un loc mai sigur ce i s-a dat în păstrare, a îngropat-o în pământ, dar nu după mult timp a părăsit viața. Vine după un an cel ce i-a încredințat lucrul, dar negăsind pe fecioară, îl implică pe tatăl, acum învinuindu-l, acum rugându-l. Dar fiindcă bătrânul avea necaz de paguba celui ce i-a încredințat lucrul, venind la mormântul fiicei, l-a chemat pe Dumnezeu, ca mai înainte de vreme să-i arate lui făgăduita înviere și nu a fost înșelat în nădejdea lui. Căci îndată fecioara vie, i se arată tatălui și însemnând locul unde a îngropat podoaba, s-a dus îndată.

Asemenea oameni au strălucit în biserici în vremurile Împăratului Constantin. Acestea și eu le-am auzit de la mulți ciprioți și le-am citit într-o scriere a unui oarecare preot Rufin, scrisă în limba latină din care am adunat acestea și câteva altele dintre cele spuse nu după mult timp.