Povestire de folos despre lacrimi și despre înșelare

Viața și îndrumarea duhovnicească au fost socotite de Sfinții Părinți ai Bisericii adevărate arte. Ele presupun însă multă experiență și discernământ. Comportă în același timp riscuri majore, pentru că scopul lor este însăși mântuirea.

Îndrumarea duhovnicească nu se învață în școlile de teologie de astăzi, tocmai pentru că ea nu este lucrare a rațiunii ci a harului. Se învață însă de către cei ce cred în Hristos, prin pocăință personală și rugăciune, ascultare de părinți încercați și neînșelați, ascultători și ei de Biserică și de episcopi, prin studiul consecvent al scrierilor Sfintei Scripturi și al Sfinților Părinți care au învățat trezvia, rugăciunea și viața ascetică, la care se adaugă propriile căderi și ridicări.

Principala problemă în îndrumarea duhovnicească este înșelarea. Și dacă ispitele de stânga sunt mai ușor de identificat și de răspuns, la cele de dreapta, mai subțiri, este mult mai greu de răspuns. De aceea aceste înșelări de dreapta, ale celor evlavioși, sunt mult mai greu de vindecat pentru că ele se amestecă cu multă mândrie și părere bună de sine, cu judecarea celorlalți, a Bisericii în ansamblu, a episcopilor, și cu alte „isprăvi” potrivnice poruncilor lui Hristos.

Iată un extras din Viața Sfântului Chiril Fileotul (sec. XI-XII), scrisă de Nicolae Kataskepenos, o adevărată sinteză a Filocaliei, unde vedem că departe de a fi un semn al pocăinței autentice, uneori chiar lacrimile se arată un semn al înșelării și al falsei duhovnicii. [Pr. Dragoș Bahrim]         

Sf. Chiril Fileotul: Povestire de folos despre lacrimi și despre înșelare

[…] 8. Am primit un frate care era ca de treizeci de ani, care făcându-se ostaș în lume, din pricina unei întâmplări rele a părăsit oastea lui, nevoind să se smerească și să poarte ispita care a venit asupra lui. Ducându-se și aflând un călugăr rătăcitor i-a dat lui hainele lui și el le-a luat pe ale aceluia. Și tunzându-se cu propriile mâini, a început să facă pe nebunul și peregrina prin cetate spunând și făcând unele și altele, fie fiindcă nu avea nici o experiență să cerșească, fie, nu știu cum să spun, nimeni nu-i dădea pâine sau altceva. Făcând opt zile de post, trecând, a ajuns aproape de o grădină. Iar grădinarul, curăța verze, scoțând ceea ce era stricat, pe care luându-le monahul autohirotonit[1], a început să le mănânce. Când l-a văzut pe el grădinarul, i-a dat lui o varză. Și după ce a mâncat-o pe aceea, i-a dat alta. Și după ce a mâncat-o și pe aceea, i-a dat lui pâine. Iar el de la prima momeală a vrăjmașului, întorcându-i spatele, a încetat să mai facă pe nebunul.

9. Dar acesta avea ca părinte duhovnicesc, un bărbat împodobit cu toată virtutea, care era ucenic al unui bărbat sfânt în Muntele Negru. Atât de mare era pocăința lui încât nu înceta din ea ziua și noaptea. După ce a adunat stihirele celor opt glasuri și canoanele de pocăință și făcând o carte nu-și dădea lui odihnă, ci o cânta  ziua și noaptea cu inimă fierbinte. În puține zile, din pricina multei vărsări de lacrimi, i s-a uscat trupul, încât nu mai putea să mai mănânce, sau să bea, sau să doarmă. După multe zile de când era astfel, a voit să mă vadă pe mine, nevrednicul. Căci era cuviosul acesta bărbat era găzduit într-o mănăstire din Propontida, care se numea Androsthenion. Aceasta aflând și fără să mai zăbovesc, am plecat să mă închin sfinției sale. Și l-am găsit pe el zăcând și abia vorbind. După ce ne-am îmbrățișat, a zis:  „Prietenul adevărat, chemat la vreme de bucurie, trebuie să fie de față, iar la vreme de nenorocire, trebuie să vină de la sine însuși și să fie de față împreună. Căci prietenii cei adevărați fac prieteniile mai plăcute și nenorocirile mai ușor de purtat, bucurându-se împreună în bucurii și participând la nenorociri.” Așezându-mă, așadar, lângă el, l-am văzut pe cuviosul gustând neîncetat apă din vârful buzelor. Căci nu putea bea. Dar stătea lângă el un medic, către care întorcându-mă, am zis: „Pentru Domnul, vestește-mi mie care este boala bătrânului și de unde i-a venit lui aceasta?” Și doctorul: „Cât privește știința medicală, nu pot să înțeleg boala lui.  Dar una știu, că au slăbit puterile lui și încă puțin și va muri. Iar tu dacă ai vreo experiență, cercetează-l și vei cunoaște singur. Căci ochii sunt mai crezători decât urechile.”

10. Acestea auzindu-le de la doctor, am zis către bătrân: „Avva, tu știi mai bine decât noi boala ta, și dacă vrei, spune-ne nouă de unde ți-a venit ție!” Iar el a mărturisit că nu știe. Cum îl vedeam pe el gustând neîncetat cu vârful buzelor apa, știind lucrarea lui cea după Dumnezeu, mi-am dat seama că boala lui i s-a întâmplat de la cartea încredințată lui de curând, a canoanelor de pocăință, pentru că s-a îndulcit cu cuvintele ei și s-a predat pe sine însuși plânsului nemăsurat. Mi-am amintit de cel ce a zis: Dacă ai găsit miere, mănâncă atât cât îți trebuie, ca nu cumva să te saturi și să o verși[2]. Atunci am zis către cuviosul: „Avva, cum cred, am cunoscut boala ta.” Și el a zis: „Ce este?” Și eu i-am zis: „Te-ai îndulcit cu cuvintele canoanelor de pocăință din cartea ta și nu te-ai stăpânit, ci te-ai predat pe sineți spre plâns fără măsură pentru dragostea ta de Dumnezeu. Și s-a deșertat umezeala din trupul tău prin ochi. Și uscându-te nu mai poți nici mânca, nici bea. Și martor cuvintelor mele este faptul că voiești să guști neîncetat din apă, dar nu poți să bei din lipsa puterii. Căci firea caută să umple ceea ce lipsește.” Acestea auzindu-le cuviosul, a zâmbit și punându-și sfânta lui mână pe grumazul meu, mi-a spus mie cu bucurie: „Doctorul nu cunoaște cartea noastră și de aceea nu a cunoscut nici boala mea. Căci doctor este mintea care se tămăduiește pe sine și din cele ce s-a tămăduit știe să-i tămăduiască și pe alții. Soarele vede reușitele medicilor sensibili, iar nereușitele lor le acoperă pământul. Dar eu laud experiența doctorului meu, fiindcă nu îi lasă pe oamenii cei bolnavi să putrezească, ci grabnic îi slobozește din viață. Medic desăvârșit este cel ce poate recunoaște bolile care sunt cu putință de vindecat și pe cele care sunt cu neputință. Doctor și prieten socotește-l pe cei ce se sârguiesc în cele necesare.”

11. Atât de mare era neagonisirea acestui cuvios, că nu avea din veacul acesta nimic altceva decât cartea de care am vorbit mai înainte, pe care mi-a și dat-o mie, de teamă că va muri. Și când eu i-am spus: „Păstreaz-o, căci pentru Hristos o păstrezi”, cuviosul nu a suferit, zicându-mi: „Cunoscut să-ți fie ție că dacă la moartea mea voi fi aflat stăpân al acestei cărți, nu mă voi închina cu îndrăznire la tronul lui Hristos al meu”. Ceea ce auzind, m-am minunat și i-am zis lui: „Dacă poruncești, când te vei însănătoși, ți-o voi trimite iarăși.” Iar el: „Aceasta este propriu dragostei tale.” După trecerea unei săptămâni, aflând că în parte s-a slobozit de boală, i-am trimis cartea, pe care primind-o,  mi-a transmis: „De acum înainte voi avea această carte ca un împrumut de la tine și pentru aceasta nu mă va osândi conștiința mea pentru că dețin această carte. Dar nădăjduiesc în Hristos că iarăși va fi a ta. Căci nu o las altuia.” De atunci, așadar, trăind acest cuvios bărbat, cam vreo cinci luni, s-a îmbolnăvit de moarte. Și eu, neștiind, am trimis un frate ca să aflu despre sănătatea lui și să-mi  aducă sfintele lui binecuvântări și rugăciuni. Dar l-a aflat pe bătrân la ultima lui suflare, dar întărit cu cugetul. Acesta, văzându-l pe fratele, i-a dat lui cartea, zicând: „Dă aceasta starețului tău și îmbrățișează-l din partea mea. Căci nu îl voi mai vedea pe el în veacul acesta.” Acestea zicându-le și liniștindu-se puțin, și-a dat sfântul său suflet lui Dumnezeu.

12. Acest cuvios Auxentie – acesta era numele lui –  l-a trimis la mine atunci pe monahul acela autohirotonit de care am vorbit mai înainte, care fiind primit de noi cu bucurie din pricina sfintei binecuvântări a bătrânului și pentru porunca lui Hristos, era împreună cu noi. Acesta știindu-l pe cuviosul acela bărbat și părintele lui duhovnicesc îmbogățindu-se în harisma lacrimilor, îl imita pe el. Și mai înainte de a lucra și a semăna, a început a secera cu bucurie, cum credea. Dar văzând eu ochii lui, l-am întrebat pe el, zicând: „Nu cumva plângi?” Iar el: „Și cine sunt eu? Plânsul este al sfinților.” Căci nu avea încredere să-mi mărturisească mie adevărul. Dar observându-l pe el adeseori, l-am aflat în mare plâns și tânguire. Neputând cunoaște de unde sunt lacrimile lui, iarăși l-am întrebat pe el: „Plângi?” Și el mi-a zis: „Cine sunt eu? Lacrimile sunt ale sfinților. Dar eu sunt om păcătos și necurat.” Așadar, am decis să-l urmăresc într-o noapte. Și acela cânta opt tropare din canonul de pocăință. Dar rostea fiecare cuvânt de cinci ori sau de zece ori sau chiar mai mult cu tânguire și plânsete jalnice. Cât timp a făcut el așa, eu am cântat Pavecernița și patru catisme de la Psaltire. Și el a ajuns abia la troparul celei de-a treia cântări. Aceasta văzând și auzind, l-am lăsat pe el și am plecat la chilia mea. Dar voind să înțeleg și mai mult dacă lacrimile lui sunt de la demoni, am spus fratelui care îmi slujea mie: „Observă-l pe cutare și când îl vei afla pe el în tânguirea lui diavolească, așteaptă până ce va înceta lucrarea lui satanică. Și atunci ceartă-l pe el ca pe un leneș și ca pe unul care nu se ostenește împreună cu frații. Și ia aminte ce îți va răspunde ca să-mi spui mie apoi.” Când l-a certat pe el, a început să se tulbure și să spună: „O, nenorocire! Când Dumnezeu se mânie pe creștin îl predă pe el unui conducător evreu.” Când am aflat cugetul lui, l-am izgonit pe el ca nu cumva să plinească anul cu noi. Căci propriul mândriei este să disprețuiască și să se mânie.  Iar lacrima vine fie din dragoste pentru Dumnezeu, fie din iubire de slavă, fie din băutura de vin, fie din deznădejde și întristare demonică.

13. Ducându-se apoi într-o oarecare mănăstire din cetate, se liniștea. Și în decurs de două luni îi vede pe demoni în chip simțit ca pe niște diaconi ai Marii Biserici, având cu ei și pe unul împărătesc și zicând către el: „Împăratul împreună cu sfatul a adunat sinodul ca să te facă pe tine patriarh pentru virtutea ta care este în tine, ca să te aducă de la plâns la mângâiere. Căci fericiți zice, cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Iar el, auzind acestea se numea pe sine nevrednic de o asemenea înălțime. Și cei ce erau chipurile diaconi insistau zicând: „Plăcută este lucrarea ta și lacrimile tale lui Dumnezeu și de aceea i-a vestit și împăratului despre tine.” După ce au ieșit de la el, îndată a ieșit și viitorul patriarh, chipurile, încercând să se ascundă din smerenie. Ducându-se la unii cunoscuți de-ai lui și intrând, zice: „Închideți, închideți porțile”. Iar ei: „Ce este, ce s-a întâmplat?” ziceau ei. Iar el, silit fiind de ei, a zis: „O să fiu făcut patriarh.” Uimiți fiind, își aținteau privirile la el, neștiind ce să spună sau ce să înțeleagă. Apoi, după puțin timp, ieșindu-și complet din minți, aruncându-și veșmintele, a ieșit despuiat, dând ocol cetății, mâncând și făcând cele ce nu se cuveneau. Și iată s-au împlinit opt ani și ceva de când este complet ieșit din minți.  Căci cel ce nu cunoaște uneltirile vrăjmașilor este cu ușurință junghiat. Și cel ce nu cunoaște pricinile patimilor cu ușurință cade. […]

Traducere de L. Enache după E. Sargologos (ed.), La Vie de saint Cyrille le Philéote, moine byzantin († 1110) (Subsidia hagiographica 39), Bruxelles, 1964, pp. 200-204, 425-429 [în pregătire pentru colecția Viața în Hristos, Pagini de Filocalie a Editurii Doxologia].

[1] Se referă la nebunia întru Hristos pe care și-o luase singur, fără nici o încredințare de la Dumnezeu.

[2] Pilde 25, 16.