Fața lui Hristos, forma Bisericii

Fața lui Hristos, forma Bisericii

„Și nu voi mai ascunde de ei fața Mea, pentru
că voi revărsa Duhul Meu asupra casei lui Israel,
zice Domnul Dumnezeu”. (Iezechiel 39:29)
„Si Dieu s'est fait pour nous visage, alors
l'homme peut connaître son propre visage”. (Nicolas Berdiaev)

Există o scenă impresionantă în filmul Ben-Hur (1959) de William Wyler, în care, după o lungă și extenuantă călătorie prin deșert, soldații romani, împreună cu prizonerii lor evrei, poposesc în cetatea Nazaret pentru o scurtă odihnă și, cel mai important, potolirea setei. Însă, în timp ce locuitorilor li se îngăduie să adape gurile deja pietrificate ale captivilor, Judas, eroul principal al poveștii, este privat de acest privilegiu vital, astfel încât se prăbușește cu totul la pământ, murmurând cu ultimele-i puteri: God, help me... Și Dumnezeu-Omul, apa cea vie (Ioan 4:10) și izvorul vieții (Psalm 35:9) îi ascultă rugăciunea, apropiindu-se de el, potolindu-i setea și mângâindu-i chipul istovit. Văzând aceasta, decurionul, interpretat magistral de către Remington Olmstead, strigă la Iisus: You! I said no water for him. Domnul nu-l ascultă, iar soldatul roman, desfășurându-și biciul, se năvălește asupra lui Iisus cu intenția de a-i pedepsi necutezanța. Hristos se ridică, își dezvăluie fața, iar în acel moment suntem martorii unei fascinante încrucișări a privirilor (croisée du visible, J-L. Marion). Făptura, fața în față cu Ziditorul ei. Chipul își contemplă Arhetipul. La vederea Feței celui Întrupat, plăcile tectonice interioare ale decurionului încep să-și schimbe direcția de deplasare; gesturile pe care le face, dar mai ales chipul său, trădează confuzie, emoție, rușine și tulburare. Viața lui nu va mai fi la fel. Și aceasta deoarece s-a întâlnit cu Fiului Omului, a cărui Față „este ca soarele când strălucește în puterea lui” (Apocalipsa 1:16), ai cărui ochi sunt „ca para focului” iar „glasul Lui ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsa 1:14). În urma unei asemenea experiențe, atitudinea omului nu poate fi decât aceasta: „Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1:17-18). Iar această experiență fundamentală, este una pe care fiecare om este invitat să o aibă în Biserica Dumnezeului celui Viu, „fața umană a Liturghiei cerești”[i] și forma pe care Domnul a întemeiat-o pe acest pământ pentru a-i permite făpturii să fie părtașă la splendoarea Feței tuturor fețelor, Chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, întru Care, pentru Care și prin Care au fost făcute toate (Coloseni 1:15-16 εἰκὼν τοῦ θεοῦ τοῦ ἀοράτου, ἐν αὐτῷ (...) τὰ πάντα δι᾽ αὐτοῦ καὶ εἰς αὐτὸν ἔκτισται).

Să ne transportăm gândirea pentru o clipă la sublimul ritual al primirii Sfintei Euharistii în Liturghia Ortodoxă. Stăpânit de o frică amestecată cu bucurie și cutremur în fiecare fibră a ființei sale (cf. Psalmul 2:11), cu mâinile împreunate serafimic la piept (cf. Isaia 6:2), sau ținând o lumânare aprinsă, ca simbol atât al unei vieți părtașe la Hristos - Lumina ipostatică (cum îl numește Sfântul Grigorie Sinaitul), menite să fie lumină lumii (Luca 11:33), cât și al stării de trezvie spirituală (νῆψις cf. Matei 25:7), credinciosul se apropie cu delicatețe de ușile împărtăești ale catapetesmei, această meta-icoană care se constituie drept „cea mai subțire membrană a materialității”[ii] și punctul de frontieră dintre văzut și nevăzut, sensibil și inteligibil, legătura desăvârșită a iubirii în Hristos (Coloseni 3:14) dintre sfinți și credincioși[iii]. Ceea ce nu pare a fi pe deplin (sau deloc) înțeles astăzi, este faptul că în momentul cuminecării, credinciosul nu primește doar Trupul și Sângele lui Hristos din abisul potirului euharistic, ci primește din dreptul icoanei Mântuitorului și Fața Lui cea nefăcută de mână (ἀχειροποίητος), pe care El o imprimă în ființa omului ca pe un alt ștergar trimis odinioară regelui Abgar al Edesei[iv], zugrăvind astfel de o manieră sinergetică, peste chip frumusețea peceții asemănării[v].

 Acest lucru se întâmplă deoarece, în perspectiva Ortodoxă, icoana (la fel ca și omul, icoana Icoanei – eikon Eikonos) este atheoretos, adică se sutrage oricărei conceptualizări sau investigații speculative, refuzând în consecință să fie considerată drept un obiect al orizontului nostru intențional (nu este întâmplător faptul că icoana reprezintă în mod invarabil un subiect sau o persoană), și respingând de plano orice tendință de a fi obiectualizată de către ochii noștri; dimpotrivă, noi suntem cei care suntem priviți de către icoană, lăsându-ne îmbrățișați de ea, purtați de ea și modelați de ea, trecând de la modus intelligere (înțelegere discursivă, analitică, teoretică, pur mentală) la modus sentire, (modul simițirii noetice și experienței duhovnicești), precum și de la videre (a vedea) la videor (a fi văzut)[vi]. Prin icoană, Cel cu totul Altul (tout autre al lui Derrida, sau ganz Andere al lui R. Otto) intră în relație cu privitorul, atrăgându-l pe acesta prin mijlocirea Feței în sfera unei comuniuni personale cu Prototipul sau Modelul invizibil: „Icoana nu rezultă dintr-o vedere, ci dă naștere unei vederi. Ea nu este văzută, ci se arată (...) În timp ce idolul rezultă din privirea ațintită asupra lui, icoana ne convoacă privirile pentru a permite vizibilului să fie saturat în mod progresiv de către invizibil”[vii].

Vorbind despre relația ce se stabilește între privitor și icoană în termenii unei contra-intenționalități, Jean-Luc Marion arată că icoana nu reprezintă numai un mod al vizibilității ce exprimă și dezvăluie nevăzutul, ci și o inversiune a modului vederii: „Privirea nu mai aparține omului (...) ci icoanei înseși, unde nevăzutul devine vizibil în mod intențional. Icoana este cea care ne privește, se interesează de noi”[viii]. Fața, fenomen saturat după modalitate, realizează mai mult decât oricare alt fenomen operația fenomenologică a apelului: acesta survine (eveniment), fără cauză nici rațiune (incident), când se decide el (venire), și impune punctul de vedere de unde să poată fi văzut (anamorfoza) ca un fapt împlinit. Icoana se dăruiește pe sine spre a fi văzută, în aceea că ne face să-i ascultăm apelul. Fața zugrăvită pe icoană, cu al ei flux neîntrerupt și nemărginit de semnificații, nu ne apare cu adevărat decât din momentul în care ne expunem acesteia, deci în care nu o mai stăpânim, nu o mai constituim, ci o lăsăm să se exprime în excesul ei de frumusețe a slavei necreate.

Din acest punct de vedere, icoanele nu sunt, așa cum ne-am obișnuit să le numim, „ferestre transparente spre Absolut”, prin care putem privi spre o altă lume sau realitate; mai degrabă, ele funcționează ca niște oglinzi, pe suprafața cărora vedem nu subiectele înseși, ci reflecția acestora. Lucrurile sau persoanele care apar în oglindă se situează într-o relație dinamică cu sursa sau prototipul lor, deoarece ele apar numai în virtutea unei prezențe imediate și continue a obiectului actual, în lipsa căruia ele nu au nicio subzistență reală[ix]. Ceea ce vedem în icoane, nu rezultă din constituirea pe care le-am atribui-o în vizibil, ci din efectul pe care îl produc asupra noastră. Și, într-adevăr, ele vin să copleșească privirea noastră răsturnând-o în ceea ce am numit mai sus contra-intenționalitate. Cu alte cuvinte, în lumina Feței din icoană, nu mai suntem Eu-l transcendental, ci martorul, constituit de ceea ce îi survine. De aici și paradoxul, adică doxa inversată, în a cărei postură fenomenul care ne advine și survine inversează ordinea vizibilității prin aceea că nu rezultă din intenția mea, ci din propria sa contra-intenționalitate[x].

Având aceste considerații în minte, putem spune că Biserica este forma prin care Hristos împărtășește continuu lumii Cuvântul, Trupul și Fața Sa. Credinciosul ortodox este dator să cunoască de la Sfântul Apostol Pavel că „dacă Evanghelia noastră e încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu. Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus. Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina» — El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4:3–7).

Creştinul nu trăieşte însă niciodată singur, nu-şi dă singur lui însuşi Revelaţia, ci o primeşte de la „Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temelie a Adevărului”, care-i împărtășește și explicitează „taina drepte credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (1 Timotei 3:15–16). Astfel, din năstrapa sacramentală a  Bisericii, creştinul primeşte atât cuvintele Sfintei Scripturi, în care, după spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul, este prezent însuși Cuvântul înfășurat ca într-un giulgiu cu vălul literei, cât şi Trupul euharistic al lui Hristos. Însă, așa cum s-a evidențiat în rândurile de mai sus, din faţa sfântului altar omul primeşte şi Faţa lui Hristos, pentru că Trup – Cuvânt - Față formează un nexus dinamic revelațional, adică fac prezente sau actualizează în chip real revelaţia mântuitoare a Dumnezeu-Omului, Cuvântul întrupat şi capul Trupului mistic al Bisericii[xi].

Pentru credincios, accesul la Faţa lui Hristos Fiul lui Dumnezeu este mediată eclezial (parafrazând celebrul adagiu al Sfântului Ciprian, s-ar putea spune: extra Ecclesiam, nulla facies Christi) prin icoana lui Hristos. În virtutea Întrupării, în icoană coincid atât faţa naturii umane individualizate de om adevărat (homo verus) asumate din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), cât şi faţa Sa dumnezeiască intratrinitară de Verb şi Imagine (Logos kai Eikon) consubstanţială și veșnică a Tatălui nevăzut, de „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Lumen de Lumine, Deum verum de Deo vero)[xii]. Dacă Hristos voiește să comunice permanent cuvântul Său oamenilor, ca exprimare a trăirii Sale ca om în adâncurile dumnezeiești, de ce n-ar voi ca această comunicare să se facă în continuare și prin fața Sa, care cuprinde concentrat toate cuvintele Sale și care comunică mai mult decât cuvântul nu numai înțelesuri, ci și putere, viață și bucurie, așa cum spune psalmistul: „Umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura.” (Psalm 15:11).

Credincioșii vor să aibă cu ei nu numai cuvântul lui Hristos până la sfârșitul veacurilor, ci și Fața Lui umană și, prin ea, „Fața” dumnezeirii ca izvor al tuturor fețelor omenești, deci și al feței asumate de Hristos; sau „Fața” dumnezeiască, formă mai presus de forme a existenței Sale tripersonale veșnice, ca expresivitate intratreimică, izvor al oricărei expresivități și comunicări interpresonale create. Cuvântul Lui ar părea lipsit de intimitatea și de căldura maximă dacă nu s-ar simți că el pornește din Fața Lui, în care e concentrată toată intimitatea și căldura față de oameni, așa cum se arată într-o veche scriere a Bisericii, Odele lui Solomon: „El mi s-a arătat cu iubire / în simplitatea Lui, căci bunătatea / I-a micșorat măreția. / A devenit ca mine ca să pot să-L primesc / pe El. / Întru asemănarea mea s-a făcut ca să pot / să mă îmbrac cu El. / Și nu m-am înfricoșat de El când / L-am văzut, căci a fost îndurător cu mine. / Ca firea mea a devenit, ca să-L pot înțelege. / Și fața mea a luat, ca să nu-mi mai întorc / fața de la El”[xiii].

 Această Față a lui Hristos, formă și frumusețe a Trupului Său mistic, este de altfel ea însăși plenitudinea inepuizabilă și vie a cuvintelor Lui. Ele sunt raze ce țâșnesc din viața adâncă, infinită, exprimată prin Fața Lui, din iubirea Lui, pe care o exprimă fața mai plenar decât cuvintele, întrucât ea este expresia subzistentă, ipostatică a iubirii Lui, care vrea să se comunice, care nu s-a alcătuit ca față a lui Dumnezeu-Cuvântul decât pentru că El vrea să reverse prin ea iubirea din sânul Sfintei Treimi[xiv]. În Hristos, Dumnezeu cel nevăzut (Ioan 1:18) și neapropiat (1 Timotei 6:16) intră în sfera vizibilității creaturale și devine Fața supremă, asumând forma robului (Filipeni 2:7) „Care nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El” (Isaia 53:2), dar Care strălucește peste lume cu singura frumusețe care nu este efemeră, estetică sau ambiguă, ci consubstanțială cu bunătatea și iubirea, dăruitoare a unei plenitudini existențiale care constituie conținutul însuși al comuniunii oamenilor în Biserică, în formă liturgico-ascetică-sacramentală.

Fața lui Hristos nu este o frontieră sau o magie care fascinează, oferindu-se ca un simplu spectacol al privirii, ci o breșă sau o deschizătură de lumină în care separația este abolită, iar deosebirea/diversitatea confirmată. În această deschizătură, în lumina pe care ea o comunică, putem descoperi adevărata față a celuilalt, fără mască, reunificată, ca taină a persoanei și topos al prezenței lui Dumnezeu[xv].

De aceea, conform teologhisirii inegalabile a Sfântului Maxim Mărturisitorul, Fața lui Hristos reprezintă „icoana vie a iubirii dumnezeiești” (αγάπης εικόνα ζώσαν[xvi]). Chenoza liberă a lui Hristos devine calea de întoarcere, noul „exod” al firii umane. Pentru Sfântul Maxim, faptul că Hristos, „făcându-se Om, nu ne-a iubit pe noi numai ca pe Sine, ci mai presus de Sine” predându-se pe Sine cu voia morții pentru noi, înseamnă că firea Lui, Fața Lui umană s-a făcut chipul desăvârșit al iubirii lui Dumnezeu: „O, taină mai adâncă decât toate! Dumnezeu însuși s-a făcut om din iubire. El a asumat suferințele firii umane fără ca El să sufere vreo schimbare, ca să-l mântuiască pe om și pentru a ni se dărui El însuși nouă, oamenilor, ca pecetluire (hypotyposis) a virtuții, și ca icoană vie a iubirii și a bunăvoinței față de Dumnezeu și de semeni, icoană care are puterea să ne miște spre un răspuns responsabil”[xvii].

 Născută din coasta Feței răstignite a Mirelui Său, noul Adam[xviii], Biserica este forma acestei iubiri unice, unificatoare și totale a lui Dumnezeu: „Sfânta Biserică a lui Dumnezeu ni se arată făcând aceleași lucruri cu noi ca și Dumnezeu, imitându-L, cum imită o icoană modelul său. Căci sunt mulți și nesfârșiți la număr cei care fac parte din ea și sunt renăscuți și recreați în duh: bărbați, femei și copii, despărțiți și foarte deosebiți după gen și înfățișare, după neamuri și graiuri, după viață, vârstă, păreri, meșteșuguri, chipuri, moravuri și aptitudini, după știință și slujbe, după soartă, caracter și deprinderi. Dar tuturor Biserica le dă deopotrivă o singură formă și numire dumnezeiască, adică existența și numele de la Hristos (...) Toți există împreună unii cu alții și sunt uniți prin unicul har și unica putere simplă și neîmpărțită a credinței”[xix]. După cum notează Hans Urs von Balthasar, Biserica nu este altceva decât plinătatea lui Hristos (Efeseni 1:23). Zidirea trupului mistic al Domnului este un proces dinamic care își atinge desăvârșirea atunci când forma-Hristos (care în Capul trupului este întotdeauna desăvârșită arhetipal) se imprimă în Trup[xx]. În acest sens, Biserica este cea care ne face părtași la taina Feței lui Hristos, catapeteasma (καταπετάσματος - Evrei 10:20) prin care avem intrare la Tatăl ceresc: „Aceasta este, iubiților, calea în care am găsit mântuirea noastră, pe Iisus Hristos (...) Prin El căutăm la înălțimile cerurilor; prin El vedem, ca într-o oglindă, nepătata și preaînalta fața a lui Dumnezeu; prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceupta și întunecata noastră minte înflorește la lumina Lui, prin El Stăpânul a voit să gustăm cunoștința cea nemuritoare”[xxi].

Biserica este matricea spirituală sau forma[xxii] unde fiecare mădular primește pecetea Feței lui Hristos, devenind în acest fel „biserică” și „templu viu” al lui Dumnezeu (2 Corinteni 6:16), după cum se arată într-o frumoasă rugăciune din slujba Botezului, unde preotul cere de la Domnul: „Şi fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naşte din nou prin a mea nevrednicie şi‑l zideşte pe dânsul pe temelia Apostolilor şi a proorocilor Tăi; şi să nu‑l surpi, ci sădeşte‑l pe dânsul sădire a adevărului în sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică”. Și pentru Sfântul Macarie Egipteanul, credinciosul altoit sacramental în spațiul eclezial, se luminează și transfigurează prin lumina chipului lui Hristos: „Sufletul, care a fost luminat în chip desăvârșit de frumusețea cea de negrăit a slavei luminii feței lui Hristos, care a intrat în comuniune cu Duhul Sfânt în chip desăvârșit, și s-a învrednicit a se face lăcaș și tron al lui Dumnezeu, se face în întregime ochi, lumină, față, slavă și duh”[xxiii].

 Formă a Feței Mirelui, Biserica are o singură misiune: să existe în lume. Și prin modul ei de existență să mărturisească: Nu mai trăiesc eu, ci Sfânta Treime trăiește întru mine. Ea nu improvizează. Nu-și face voia ei. Precum aude, judecă (cf. Ioan 5:30). Cer pe pământ și Împărăție a lui Dumnezeu printre și întru noi, Biserica, prin prezența și lucrarea ei în istorie, se adresează omenirii într-o permanentă cateheză cosmică, îndemnând cu stăruință: „Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi; căutaţi Fața Lui, pururea” (Psalm 104:4). Iar căutând Fața Lui, Hristos ne va spune fiecăruia dintre noi prin glasul suav al Miresei Sale: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, și în mijlocul leilor, și în dureri, și în înstristări sunt și Eu, Dumnezeul tău”[xxiv]. Suntem nedespărțiți de El. Spre Fața lui converg toate suferințele, strădaniile, bucuriile, liturghisirea și toate liniile vieții noastre. Dumnezeu nu este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, strălucind pe fața fiecăruia dintre noi, în trupul nostru, în pleoapele noastre, în mâinile noastre bătătorite sau însângerate, în abisul inimilor noastre plăpânde.