Dragostea, o putere comună a lui Dumnezeu şi a oamenilor

Sf. Calist Angelicoudes, Cuvântul al XXIII-lea, 11-23

Cine este liber și cine este sfânt?

Cel ce nu are Duhul nu este liber, ci este sub jugul robiei, adică al păcatului, și cu atât mai puțin este sfânt unul ca acesta. Căci, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, unul ca acesta este lipsit nu numai de eliberarea din păcate, ci și de prezența Duhului Sfânt și bogăția faptelor bune. Căci dacă fără Duhul Sfânt nu este cu putință sfințenia, atunci nici libertatea nu este cu putință fără El. Cum va fi al lui Hristos cel ce este nepărtaș Duhului lui Hristos? Cu nici un chip, nicidecum.

Că omul este foarte slab, atâta timp cât nu participă manifest la Duhul Sfânt

Îngerii și arhanghelii și în general orice putere și ierarhie cerească ar fi fără ordine, fără lege, nedeterminată, întunecată fără Duhul Sfânt, dar firea cea netrupească, neadormită și foarte ușoară și cerească primește din veac de la Dumnezeu, fericitele iluminări. Și omul? Omul cel pământesc sau mai degrabă lut, alcătuit dintr-o materie stricăcioasă și ușor de împrăștiat, prizonier în chip străin al acestui trup care îl atrage mereu în jos, căruia uitarea îi este tovarăș nedespărțit, ignoranța prieten de neînlăturat, trândăvia, însoțitor cumplit, pe care boala îl domesticește și sănătatea îl face îndrăzneț, slava îl orbește, bogăția îl întunecă, iar lipsa de cinste îl smerește, sărăcia îl micșorează, plăcerea îl tulbură, întristarea îl topește, mânia îl înnebunește, pofta îl moleșește, odihna îl face ușuratic, truda îl descurajează, desfătarea îl strică, foamea îl chinuie, gândurile îl muncesc și simțirea îl amăgește și mintea adeseori îl înșală și cugetele îl dau pradă închipuirii, având o viață scurtă și trăind ani atât de puțini și având atâtea nevoi, într-un cuvânt, este cu neputință ca o asemenea ființă să împlinească ceva dintre cele ce se cuvin, fără feluritele puteri ale Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Pavel, știind că nu ne este nouă cu putință nici început bun și frumos să punem virtuții fără Duhul Sfânt, zice: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință”[1]. Și iarăși: „Deci nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care binevoiește.”[2] Și iarăși: „Dumnezeu e Cel ce lucrează toate în toți”[3]. Dar dacă lucrează toate, atunci lucrează și începuturile lucrărilor iubitoare de Dumnezeu. Astfel zice și dumnezeiescul Chiril: „Mii sunt plăcerile care pun stăpânire pe mintea omenească una atrăgându-l spre plăcerile trupului, alta, spre desfătări moleșitoare care veștejesc sufletul, alta spre iubirea de câștiguri străine, alta spre iubirea de laude și într-un cuvânt spre tot felul de lucruri care spurcă. Din acestea toate ne slobozește harul Duhului Sfânt odată sălășluit în minte.”[4]

Orice lucrare plăcută lui Dumnezeu și necesară omului se împlinește prin participarea la Duhul Sfânt.

Și marele Vasile zice: „Duhul Sfânt venind peste trupul omului, i-a dat viață, i-a dat nemurire, i-a dat sfințenie, l-a ridicat pe cel ce zăcea jos.”[5] Și încă: „Și înnoirea care are loc încă de aici și schimbarea de la viața pământească și împătimită la petrecerea cea cerească ni s-au făcut nouă prin Duhul Sfânt”[6].

Cât de necesară este participarea în Duhul pentru credincioși.

Gândește-te cum până și acest început al căii către Dumnezeu are nevoie de Duhul, de vreme ce noi suntem prin fire slabi pentru asemenea lucruri. Și putem vedea aceasta foarte limpede, dacă vom vrea să ne aducem aminte de Cel ce a suflat de la început în fața lui Adam și i-a dăruit Duhul Lui Care era foarte necesar pentru cei ce erau zidiți recent și încă nedesăvârșiți și care încă nu erau înconjurați, ca acum, de atâtea roiuri de răutăți ca un fagure de albine. Căci dacă atotînțeleptul nostru Creator Care cunoaște toate mai înainte de facerea lor și Care nu face nimic niciodată în zadar, nu ar vedea acest dar printre cele mai necesare, nu ar fi insuflat Duhul Lui în fața noastră imediat, chiar de la începutul creației noastre, mai înainte chiar de a vedea, mai înainte chiar de a deschide gura, mai înainte de orice alt lucru, de orice altă mișcare.  Și când orice părtaș al înțelepciunii lui Dumnezeu va vedea distanța dintre Dumnezeu și om ca infinită și când va vedea la ce vrednicie este chemat omul, va preamări negrăirea harului. Și când va vedea scopul cel negrăit pe care îl are Dumnezeu cu noi de a ajunge la Dumnezeu, îndată va cunoaște foarte limpede și i se va arăta clar că are nevoie de ajutorul și puterea Duhului lui Dumnezeu, fiindcă altminteri ar fi cu neputință ca firea oamenilor să ajungă la o asemenea înălțime și să dobândească dumnezeiasca unire cu Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca suflare

Numai Duhul care vine de la Dumnezeu poate avea stăpânire asupra minții care în chip străin și stăruitor Îl are în posesie pe Dumnezeu, așa cum Dumnezeu are în posesie sufletul. Cine a ajuns la atâta milă și a dobândit dumnezeiasca energie  pururea strălucitoare a Duhului înțelege ce spun, fiindcă nici când doarme nu se poate lipsi sau distrage de la Dumnezeu și de la dragostea mistuitoare care izvorăște din Duhul. Vezi că și Domnul Iisus, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, venind pentru mântuirea celui pierdut, pentru îndreptarea celui căzut și vindecarea omului zdrobit, a suflat asupra ucenicilor Lui și tot prin Duhul Sfânt, a înnoit chipul cel învechit și, prin venirea iarăși la noi a suflării Duhului, ne-a izbăvit pe noi din toate răutățile care au venit asupra noastră prin îndepărtarea Duhului de la noi. Și astfel prin această nouă creație s-a restabilit în noi, în chip minunat prin har, chipul cel învechit și îmbătrânit. Iar cel ce nu a dobândit harul înnoitor și de viață făcător încă rămâne în vechiul veșmânt și în nelucrarea faptelor potrivit cu legea lui Hristos. Dacă cel dintâi om avea în așa măsură nevoie de suflarea Duhului cu cât mai necesară este ea pentru noi care suntem tulburați de multe patimi care vin din felurite poveri și obiceiuri rele.

Că numai prin împărtășirea Duhului ne putem ruga curat.

Ce este mai plăcut lui Dumnezeu și mai propriu sufletului decât rugăciunea? Dar fără participarea Duhului nici însuși Pavel, deși a fost răpit până la al treilea cer[7] și nu numai că a ajuns până la rai, dar a și intrat în el în chip mai presus de fire, totuși nici el nu ar ști să se roage cum trebuie. Căci spune: „Noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul se roagă pentru noi”[8], nu din afara noastră, ci dinlăuntru căci zice: „cu suspine negrăite”. De aceea zice în altă parte „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva Părinte!”[9]

Că prin împărtășirea Duhului se naște frica urmată de treapta care duce așa cum trebuie la înțelepciune

Dar frica sufletului, slujitoare autentică a lui Dumnezeu și toate treptele acestei sfinte scări care duce mintea până la înțelepciunea îndumnezeitoare, este în mod vădit lucrarea Duhului care pregătește sufletul, atât cât este posibil, pentru primirea unor asemenea daruri, adică tăria, sfatul, știința, cunoștința, priceperea, înțelepciunea. Prin Duhul „cei simpli în cuvânt au fost mai înțelepți decât înțelepții”, potrivit Sfântului Grigorie.[10] „Nu știa Ioan înțelepciunea lumii, dar a rostit cuvinte prin puterea Duhului la care nu poate să privească nici o înțelepciune”[11]. Și „aceasta s-a întâmplat cu un pescar, și a devenit teolog.”[12]

Că prin împărtășirea Duhului este descoperirea tainelor lui Dumnezeu

Nu există descoperire decât numai prin Duhul Sfânt, nici cunoștință a tainelor nici înțelegere a lui Dumnezeu așa cum este. Zice sfântul Pavel: „Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său”[13]. Și iarăși: „Noi am primit Duhul cel de la Dumnezeu ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu.”[14] „cum s-a descoperit acum sfinților Săi apostoli și prooroci prin Duhul.”[15] Și prin urmare se roagă ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos să ne dea nouă duhul înțelepciunii și al descoperirii, spre deplina lui cunoștință și să lumineze ochii inimii noastre ca să priceapă credincioșii [care este nădejdea la care ne-a chemat].”[16] Zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Deschizând Scriptura, dacă se găsește acolo un pasaj ascuns sau neclar mă rog să mi se dea Duhul Sfânt, ca să îmi descopere înțelesurile ascunse și primesc duhul descoperirii, adică harisma care descoperă adâncurile.”[17] „Fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.”[18]

Care este bogăția slavei moștenirii Sale în cei sfinți și ce este pentru noi măreția Lui covârșitoare

De aceea cei ce sunt părtași Duhului Sfânt în egală măsură sunt introduși în adâncul tainelor lui Dumnezeu și își înalță mintea la Dumnezeu. Astfel zice și Sfântul Grigorie Teologul: „Duhul Sfânt pe toate le luminează pentru înțelegerea lui Dumnezeu”[19] și luminează nu ca din altă parte, ca și cum ar lua de undeva și ar transmite altcuiva, ci ca Unul Care este El Însuși lumină, după cum spune patriarhul Atanasie că: „cei ce sunt purtători de Duh sunt purtători de lumină.”[20] Și iarăși Sfântul Vasile cel Mare: „Așa cum puterea de a vedea este în ochiul sănătos, așa este energia Duhului Sfânt în sufletul curățit. De aceea Sfântul Pavel dorește efesenilor[21] să aibă ochii luminați în Duhul înțelepciunii.”[22] Și iarăși în altă parte: „Fiindcă prin puterea luminătoare ne ațintim privirile la frumusețea chipului lui Dumnezeu celui nevăzut, și prin aceasta ne ridicăm la priveliștea mai presus de orice frumusețe a Arhetipului de care Duhul cunoștinței este nedespărțit, dând prin El Însuși celor ce iubesc adevărul puterea de a vedea chipul.[23]

Că numai celor duhovnicești li se arată dumnezeiescul adevăr și deci, Dumnezeu.

Și aceasta pe bună dreptate. Căci fiind Duh al adevărului și Adevărul însuși – „Și Duhul este Cel ce mărturisește că Duh este adevărul”[24] – arată dumnezeiescul adevăr și pe Dumnezeu, atât cât este cu putință, celor ce sunt părtași Duhului. De aceea și Iisus Hristos a zis „încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați, iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul.”[25]

Că numai prin participarea la Duhul Sfânt se împlinește dumnezeiasca dragoste.

De aici, din noi adică, este dragostea curată față de Dumnezeu, când ne atinge strălucirea dumnezeieștii iluminări. Căci ce este mai vrednic de iubire, spun părinții, decât dumnezeiasca frumusețe, a cărei închipuire sufletul o pătimește în Duh în tainița conștiinței? Când sufletul se desparte cu toată râvna de toate, în afară de Dumnezeu, atunci sufletul nu mai aleargă după nimic altceva decât după Dumnezeu și numai de El se lipește și numai întru El își află bucuria, pacea și îndelunga răbdare, încât sporește din belșug în credință și bunătate, rănit fiind numai de frumusețea aceea negrăită, nestricăcioasă și nevăzută. Și pătimind acestea, [sufletul] se unește cu Dumnezeu, fiind sub stăpânirea dumnezeieștii iubiri celei mai presus de minte, și, aprins de focul dragostei dumnezeiești, se uimește de dumnezeiasca strălucire și se desfată foarte de frumusețe și se bucură mai presus de fire de mireasma lui Dumnezeu dată de Duhul Sfânt, aruncându-l într-un extaz negrăit. Și prin ațintirea de neuitat a ochilor minții [spre Dumnezeu] se umple de cea mai înaltă vedere a lui Dumnezeu și se îndulcește de ea în egală măsură. Și în această dispoziție aflându-se, cântă: „Bucura-mă-voi și mă voi veseli de Domnul”[26]. Și zice către Dumnezeu: „Mă voi desfăta și mă voi veseli întru Tine[27], bucuria mea[28], iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea[29]”. Nu îmi pot potoli dorul, mă arde frumusețea Ta cea fără de asemănare și însetez de frumusețea strălucirii tale și cu cât tind mai mult către Tine, Izvor nesecat de daruri, și primesc prin Duhul Sfânt sfinte razele Tale și mă desfătez de darurile cele mai presus de lume care întrec pe cele îngerești, cu atât mai nesățioasă mi se face setea și mai minunată foamea și tind în chip nestăpânit spre înălțimea aceea și spre comuniunea cu bunătățile Tale cele mai înalte.

Că împărtășirii Duhului Sfânt îi urmează dragostea cea sănătoasă față de oameni.

De aici, prin acest avânt nestăpânit și prin desfătarea de Dumnezeu și de slava Lui, sufletul extinde razele dumnezeieștii iubiri cu care, potrivit celor spuse, s-a îmbogățit, la cea mai bună dintre făpturile Lui, adică la oameni, și strigă și mărturisește pentru folosul duhovnicesc al celor ce ascultă: „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt cel dăruit credincioșilor”[30].

Iarăși despre iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Orice ființă rațională să vadă și să se minuneze cât de mare este această dragoste a lui Dumnezeu pentru noi! Fiindcă este unul dintre cele mai necesare/firești lucruri ca Făcătorul – mai ales pentru că firea Lui este liberă și nelipsită de nimic, fapt care Îl și mărturisește drept Dumnezeu – să fie mișcat de dragoste pentru a crea și, în consecință, să iubească făpturile create, mai cu seamă pe acelea pe care, mai presus de toate cele văzute, a binevoit să le facă după chipul și asemănarea Lui, adică pe oameni, despre care spune limpede Scriptura[31] că sunt de la Dumnezeu. Dar trebuie ca și aceste făpturi, adică oamenii, în mod analog, să iubească cu toată ființa lor un asemenea Creator. Dumnezeu, din marea Lui bunătate, Se arată pururi făcând aceasta, conducând cele ale noastre, cum nu se poate mai bine, prin toată pronia Sa, dar omul, din feluritele pricini amintite mai sus, nu poate face ceea ce se cuvine, adică să caute scăpare la Dumnezeul iubirii și să poarte întru sine, ca un dreptar neuitat și neabătut, dorul după Dumnezeu. De vreme ce astfel stau lucrurile, vai, ce mare diferență față de marele dar al Atotînțeleptului și Atotputernicului nostru Creator, Cel nesfârșit în daruri! Căci Dumnezeu, în mod extraordinar, a făcut propria Lui dragoste comună cu a noastră, astfel încât, prin una și aceeași putere prin care Dumnezeu ne iubește pe noi, putem și noi înșine să-L iubim pe Dumnezeu.

[Sf. Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, Colecția Viața în Hristos, Seria Pagini de Filocalie, nr. 2), studiu introductiv Simeon Koutsas, traducere din greaca veche de Laura Enache, traducere din franceză Carmen Bolocan, ediție îngrijită de pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2012, pp. 132-140]

Observație: Textul publicat aici nu reprezintă versiunea definitivă a traducerii, care a fost publicată în carte. Deși nu există diferențe majore, recomand ca o eventuală citare să fie făcută neapărat după versiunea finală tipărită.

[1] Filip. 2:13.

[2] Rom. 9:16.

[3] 1 Cor. 12:6.

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Contra lui Iulian, 10, PG 76, 1044 CD

[5] Sf. Vasile cel Mare, Contra lui Eunomie, 5, PG 29, 769 B.

[6] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, 19, 49, SC 17 bis, 420.

[7] 2 Cor. 12:2-4.

[8] Rom. 8:26.

[9] Gal. 4:6.

[10] Acest citat atribuit de Calist Sfântului Grigorie din Nazianz, precum și celelalte două care urmează aparțin de fapt Sfântului Vasile cel Mare: Homilia de fide, PG, 31, 469 C.

[11] Ibidem, 472 A.

[12] Ibidem, 469 C.

[13] 1 Cor. 2:10.

[14] 1 Cor. 2:12.

[15] Efes. 3:5.

[16] Efes. 1:17-18.

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Spiritu Sancto, 3, PG 52, 817.  

[18] 1 Cor. 2:10.

[19] Citatul este în mod eronat atribuit Sfântului Grigorie, el aparține Sfântului Vasile cel Mare, Homilia de fide, PG, 31, 469 B.

[20] Sf. Atanasie cel Mare, Despre Întrupare, împotriva arienilor, PG 26, 1009 C.

[21] Efes, 1:17-18.

[22] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XXVI, 61, SC  17 bis, 468.

[23] Ibidem, XVIII, 47, 412.

[24] 1 In. 5:6.

[25] In. 16:12-13.

[26] Ps. 30:7.

[27] Ps. 34:9. Citat aproximativ, diferit de Septuaginta. Este o adaptare.

[28] Ps. 31:8.

[29] Ps. 17:1.

[30] Rom. 5:5.

[31] Fac. 1:26.