Pr. Dragoș Bahrim

Astăzi 5 octombrie este pomenit Sfântul Ioan al Evhaitelor cunoscut și sub numele de Ioan Mavropous, una din figurile cele mai luminoase din secolul al XI-lea bizantin și unul din cei mai importanți imnografi din ultimele secole de existență ale Imperiului Bizantin. Opera sa însă este parțial editată. Lipsesc ediții complete ale operei sale poetice și a celei imnografice, care este cu adevărat uimitoare. La Editura Doxologia, a apărut recent volumul Sf. Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, volum ce conține 8 canoane mângâietoare adresate Mântuitorului Hristos și 3 ale Maicii Domnului, scrise de Sfântul Ioan. Alte 8 canoane ale sale dedicate Maicii Domnului se pot găsi în Noul Theotokarion al Sfântului Nicodim Aghioritul. Canonul îngerului păzitor din Ceaslovul nostru îi aparține de asemenea. Opera sa imnografică cuprinde însă aproximativ 160 de canoane, cea mai mare parte a lor rămânând până acum needitată și nepublicată.

Publicăm câteva fotografii de la conferința părintelui Andrew Louth din cadrul FILIT, unde a discutat despre problematica traducerii și în particular a traducerii textelor patristice. În acest context, în deschiderea conferinței, am prezentat cartea sfinției sale Introducere în teologia ortodoxă, tradusă de domnul Dragoș Mîrșanu și publicată la editura Doxologia. A fost o întâlnire de suflet, foarte caldă, cu un om de excepție, martor viu al modului patristic de teologhisire, organizată impecabil de Editura Doxologia, care merită toată aprecierea.

În câteva zile vom începe ridicarea bisericii noastre parohiale, închinată sfinților Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama. Deocamdată încă facem prelucrări ale grinzilor de lemn, premergătoare montajului final.

Publicăm în premieră câteva fotografii de la locul în care pregătim lemnul.

Un monah simplu la vedere, dar un uriaș în taină. Nu se va vorbi prea mult despre el, și se va așterne tăcerea peste amintirea lui, pentru că n-a făcut minuni din cele de care așteaptă și caută astăzi lumea, nu făcea ucenici, nu a convertit popoare, orașe, nu ținea conferințe, și nu am auzit să fi tămăduit pe cineva, deși toată lumea îi căuta epitrahilul, pentru că simțeau că o putere negrăită lucra prin el.

O recenzie a cărții Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, Prelegeri de dogmatică creștină, trad. Florin Caragiu, Ed. Sophia, București, 2014, 311p., ISBN 978-973-136-408-7

Îngrijorat fiind de faptul că mulți mireni dar și monahi, nu mai țineau cu strictețe Postul Mare, ci mâncau brânză și ouă, Sfântul Simeon din Muntele Minunat le-a povestit ucencilor săi o viziune legată de acest post, ce a avut-o în timpul copilăriei sale. Iată ce-i învață:

Într-una din descoperirile sale, Sf. Simeon din Muntele Minunat în vârstă atunci de 20 de ani, este anunțat de dezastrul care se va abate asupra Antiohiei. Chosroes, regele perșilor, este pe punctul de a asedia orașul, apărat de trupele împăratului Iustinian. Orașul va fi luat cu asalt prin intermediul scărilor urcate pe ziduri. O parte a populației a reușit să fugă spre porțile cetății, dar mulți locuitori s-au aruncat de pe ziduri; alții, în număr mare, au fost masacrați sau luați prizonieri, iar orașul a fost ars în mare parte. Acest eveniment a avut loc în iunie 540. Înșiși locuitorii orașului au socotit ulterior nenorocirea aceasta ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru idolatria practicată încă pe scară largă. Sfântul Simeon sare însă în ajutorul poporului neputincios. 

Hagiograful care relatează faptul, confirmat în detaliu de istoricii epocii, adaugă că, din cei doi ucenici ai lui Simeon care s-au temut de apropierea barbarilor și și-au părăsit învățătorul, unul a fost decapitat, iar celălalt făcut prizonier. Când un grup de invadatori care devasta ținutul a ajuns în apropierea mănăstririi, rugăciunea lui Simeon a fost de ajuns pentru a-i face să se îndepărteze; cu un alt grup s-a întâmplat aproximativ același lucru.

Însă periplul continuu al perșilor prin regiune a provocat o asemenea teroare la mănăstire, încât monahii l-au abandonat cu toții pe sfânt, în ciuda reproșurilor sale. Din nou, perșii ajunseră la mănăstire și din nou rugăciunea lui Simeon i-a îndepărtat. După trei zile călugării s-au întors. Sfântul a eliberat un număr mare de prizonieri doar prin simpla invocare a numelui său și printre aceștia, și pe un monah care îl abandonase în timpul asediului. El vindecă un bătrân cerșetor orb, care fusese rănit de un soldat persan nu departe de mănăstire. Este momentul în care, faima sa de taumaturg «s-a răspândit în tot pământul» și alergau către el din toate părțile lumii, aducând bolnavi pe care el îi vindeca în numele Domnului.

        A apărut la Editura Doxologia o carte eveniment, o capodoperă a literaturii bizantine: Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de Laura Enache, studiu introductiv de Paul van den Ven, ediție îngrijită de Pr. Dragoș Bahrim, Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1, Iași, 2013.

Vă propun în continuare o lectură teologică excepţională, din cartea pe care am prezentat-o pe scurt aici. Este un fragment esențial din Cuvântul al XXIII-lea al Sfântului Calist Angelicoudes.

Textul vorbește despre lucrarea Duhului Sfânt în oamenii ce cred în Hristos. Vă asigur că lectura lui este de-a dreptul cutremurătoare, pentru că ne dăm seama de dimensiunea pnevmatică/duhovnicească aproape pierdută a teologiei așa-zis academice de astăzi. Și ne mai întrebăm: de ce teologia predată în școli nu mai mișcă oamenii, iar din unii dispare și bruma de credință care i-a mișcat până la examenul de admitere? Se întâmplă aceasta pentru că-i lipsește chiar ingredientul fundamental: harul Duhul Sfânt și experierea acestuia. Atunci înțelegem întrebarea proverbială dată de cineva unui „teolog” cu diplomă: Ai făcut teologia? Și mai crezi în Dumnezeu? Sau ne amintim de vorbele fericitului părinte Teofil Părăian, care spunea că, la admitere, sperase că studiile teologice îi vor înmulţi credinţa, nu i-o vor împuţina.

Ultimele paragrafe selectate vorbesc despre iubire, care nu-i altceva, decât Însuși Dumnezeu, puterea, energia Lui. Astfel, noi nu Îl iubim pe Dumnezeu cu iubirea noastră care nu prea există, ci „Dumnezeu, - spune Sfântul Calist -, a făcut propria Lui dragoste comună cu a noastră, astfel încât, prin una și aceeași putere prin care Dumnezeu ne iubește pe noi, putem și noi înșine să-L iubim pe Dumnezeu”.

Este exact ceea ce spune la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru al Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”.

Cartea pe care o prezint constituie al doilea volum al Colecției pe care o îngrijesc la Editura Doxologia, Viața în Hristos/Pagini de Filocalie, colecție ce a debutat în anul 2012 cu lucrarea Întrebări și nedumeriri a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Volumul conține trei tratate isihaste ale Sfântului Calist Angelicoudes, unul dintre Părinții isihaști prolifici ai secolului al XIV-lea, cu o operă impresionantă, dar încă foarte puțin editată și cunoscută. Traducerea din limba greacă a textelor a fost făcută de Laura Enache, cunoscut traducător din greaca patristică și bizantină, iar studiul introductiv, este semnat de Înaltpreasfințitul Simeon Koutsas, Mitropolit de Nea Smyrni. Volumul conține de asemenea o bibliografie la zi și indici.