Nicodim Milaș: Comentariu la Canonul 31 Apostolic despre nepomenirea episcopului

Canonul 31 Apostolic

Dacă vreun presbiter, dispreţuind pe episcopul său, ţine deosebi adunare şi ridică alt altar, neştiind nici o vină asupra episcopului său în privinţa dreptei credinţe şi dreptăţii, să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran. Asemenea şi ceilalţi clerici şi câţi se vor uni cu dânsul. Iar laicii să se afurisească. Aceasta să se facă însă după una şi a doua şi a treia admoniţie din partea episcopului.

(6 Sin. II Ecum.; 3 Sin. III Ecum.; 18 Sin. IV Ecum.; 31, 34 Trulan; 6 Gangra; 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11 Cartagina; 13, 14, 15 Sin. I-II, Constantinopol)

Dacă în orice societate trebuie să stăpânească ordine severă şi fiecare să-şi cunoască locul său, datoriile şi drepturile, prin ceea ce scopul societăţii se va atinge mai cu succes şi într-însa stăpâni liniştea si înţelegerea, apoi aceasta se poate spune cu atât mai vârtos despre Biserica pământească a lui Hristos. Organizația Bisericii se bazează pe drept divin şi în această organizaţie ierarhia ocupă locul de frunte. Raportul dintre membrii ierarhiei este stabilit precis şi riguros şi orice acţiune, care tinde la răsturnarea acestui raport, cauzează dezordine în Biserică şi este în dauna atingerii scopului pământesc al Bisericii şi astfel înaintea Bisericii va fi vinovat şi demn de condamnare fiecare membru al ierarhiei, care prin vreo acţiune cauzează dezordine în Biserică şi îngreunează atingerea scopului ei. Centrul puterii ierarhice se află în demnitatea episcopală şi toţi membrii clerului, fără deosebire, depind de puterea episcopală. Concepţia fundamentală a Bisericii creştine despre organizarea ierarhică este exprimată în consecvenţa riguroasă a legiuirii bisericeşti din toate veacurile şi şi din ziua de astăzi[1]. În ierarhia bisericească, pe temeiul dependenţei întreolaltă a treptelor, de episcop depinde în prima linie presbiterul, şi chiar despre dependenţa presbiterului de episcop vorbeşte acest canon (31).

În timpurile primare ale Bisericii au fost deja cazuri că unii dintre presbiteri s-au desfăcut în mod arbitrar de episcopii lor legali şi îşi înfiinţau comunităţi bisericeşti separate, ridicau biserici separate, independent de biserica episcopală[2], liturghiseau în acest fel de biserici ale lor independent de episcop, după ce recrutau în felul lor credincioşi, care treceau de partea acestor fel de presbiteri. Astfel produceau schismă în Biserica lui Hristos, în detrimentul Bisericii[3]. Aceasta s-a putut întâmpla atunci cu atât mai uşor, deoarece raportul dintre episcop şi presbiteri încă nu era fixat precis şi riguros în legiuirea bisericească despre care ce ne oferă dovada între altele, scrierea polemică cunoscută a fericitului Ieronim[4]. Anume în contra acestui lucru vorbeşte canonul 31 apostolic. El pedepseşte cu caterisire pe fiecare presbiter, care neagă supunerea față de episcopul său legal şi se dezbină de episcopul său. Nu poate face acest lucru nici chiar dacă vede că episcopul este om rău, ci trebuie să aibă credinţa că sfinţirea se dă şi prin episcopul păcătos, deoarece, după cuvintele lui Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu sfinţeşte pe toţi episcopii, dar lucrează prin toţi episcopii[5].  Dacă cumva vreunui presbiter i s-ar părea că episcopul său comite ceva împotriva dreptei credinţe sau dreptăţii, i se dă voie să reclame pe acest episcop la forul judecătoresc competent episcopal (Can. 9 Sin. IV Ecum.) şi numai dacă forul judecătoresc va declara pe acest episcop vinovat şi îl cateriseşte, numai în acest caz va fi dezlegat presbiterul de dependenţa faţă de episcop[6]) dar nici în cazul acesta presbiterul nu va fi dezlegat în general de dependenţa de puterea episcopală, deoarece această dependenţă stă la baza organizării ierarhice şi de ea totul se condiţionează chiar şi cea mai mică slujbă preoțească în Biserică. În canoane se menţionează numai un caz, când presbiterul se poate desface de către episcopul său, fără să aştepte hotărîrea sinodului, anume acesta este cazul când un episcop începe să înveţe pe faţă o erezie. În acest caz, după canonul acesta, preoţimea respectivă nu numai că nu va fi pedepsită pentru că s-a despărţit de episcopul său înainte de hotărârea sinodului, ci dimpotrivă îi revine recunoştinţa cuvenită ortodocşilor, deoarece a condamnat nu pe episcopul, ci pe falsul episcop şi pe falsul învăţător şi nu a distrus prin schismă unitatea Bisericii, ci dimpotrivă s-a străduit de a scăpa Biserica de schismă şi de dezbinare (Can. 15 Sin. I-II).

Canonul acesta apostolic loveşte cu caterisire pe presbiterii schismatici precum şi pe toate celelalte persoane sfinţite, care se ataşează la schisma acelor presbiteri schismatici; iar pe laicii care se ataşează de astfel de preoți, canonul îi pedepseşte cu afurisire. Numai episcopul are dreptul şi puterea de a pronunţa caterisirea persoanelor sfinţite precum şi afurisirea laicilor. Având în vedere însă slăbiciunea omenească şi gravitatea mare a actului acesta, canonul dispune ca episcopul să atenționeze pe culpabili până la de trei ori şi de trei ori să încerce a-i cuminţi şi dacă va fi învederat că, pe lângă toate încercările au rămas şi pe mai departe îndărătnici, atunci să-i osândească în mod definitiv.

Sursa: Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol I, partea I, traducere de prot. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană, Arad, 1930, pp. 231–234, cu câteva îndreptări ale editorului ale unor exprimări prea arhaice.

A se vedea și comentariile episcopului Nicodim Milaș la Canoanele 13-15 ale Sinodului I-II de la Constantinopol (861)

A se vedea și articolul: Poate oferi Canonul 15 de la Sinodul I-II (861) legitimitate pentru schismă? pentru o altă discuție legată de canonul 15 din 861.

[1] Compară § 70 şi următoarele din lucrarea mea Dreptul bisericesc [Nicodem Milaș, Dreptul bisericesc oriental, trad. D.I. Cornilescu, V.S. Radu, revăzută de I. Mihălcescu, București, 1915, n.ed.], dar vezi şi comentariile canoanelor 1 şi 2 apostolice din această ediţie.

[2] Expresia din canon “ține adunări separate și ridică alt altar” se poate explica prin aceea că, deoarece toți preoții din o cetate depindeau la început de catedrala episcopală a cetății (care de regulă era unica biserică din cetate) și preoțimea aceasta forma clerul acelei biserici; canonul apostolic prezent vorbeşte direct de biserica schismatică, pe care biserică cineva o ridica independent de biserica episcopală, şi de oficierea arbitrară a slujbelor din aceste biserici de către presbiterii dezbinaţi de episcopii lor.

[3] Novațian a întemeiat în Roma o biserică separată independent de catedrala episcopală și Ciprian numește această biserică a lui Novațian profanum altare, adultera cathedra în care se aduceau jertfe sacrilega scrificia (Epistula ad Stephanum); tot aşa Martian în Arles, Maiorin contra lui Cecilian, etc.

[4] Vezi comentariul lui Ieronim la epistola Apostolului Pavel adresată lui Tit, pe care l-am utilizat în original în Dreptul bisericesc, nota 2, la canonul 60; tot așa, ceea ce scrie Epifanie (haeres. 75, n. 4) Adversus Aerium, care accentua egalitatea dintre episcop și presbiter.

[5] Cf. Comentariul lui Valsamon la acest canon (Syntagma At. II, 41). [În context, este vorba de sfințenie, nu de validitatea hirotoniei în episcop, n. ed.]

[6] Compară Syntagma lui Vlastares, Δ, 8 în Syntagma At. VI, 221–223.