Despre „recepţia” de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice

Despre „recepţia” de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice

De aproape o sută de ani se discută în cercurile bisericeşti cu tot mai multă insistenţă despre sinoadele ecumenice în genere, abordându-se toate problemele care se pun în legătură cu acestea.

Cum era şi firesc, între aceste probleme s-a pus şi aceea a „recepţiei” hotărârilor sinoadelor ecumenice, problemă în legătură cu care părerile sunt împărţite. De altfel, divergenţele pe această temă nu sunt numai confesionale, ci ele se întâlnesc şi între teologii aceleiaşi Biserici sau confesiuni. Astfel, ele nu lipsesc nici între teologii Bisericii Ortodoxe, neexistând până acum o hotărâre oficială care să definească poziţia ortodoxă în această chestiune.

Problema a devenit deosebit de actuală în Ortodoxie, de la întâia Conferinţă Panortodoxă de la Rodos din anul 1961, apoi în legătură cu lucrările Conciliului al II-lea din Vatican, începute în 1962, Conciliu căruia i se zice „ecumenic”.

În tematica primei Conferinţe Panortodoxe de la Rodos, chestiunea este cuprinsă în tema generală: Noţiunea şi autoritatea Bisericii (cap. I, lit. D.) – care are următoarele subîmpărţiri: a) Noţiunea Bisericii; b) Autoritatea Bisericii; c) Conştiinţa comună a Bisericii; d) Infailibilitatea Bisericii exprimată de ierarhia sa în sinodul ecumenic.

De fapt, problema „recepţiei” hotărârilor sinoadelor ecumenice, ca şi însăşi problema sinoadelor ecumenice, este o problemă legată de toate încheieturile problemei ecleziologice; de aceea, abordarea ei şi încercarea de a o lămuri trebuie să aibă în vedere noţiunea de Biserică şi să o situeze sub reflectoarele întregii ecleziologii.

La prima vedere, problema în sine apare chiar ca fiind paradoxală într-o anumită măsură, căci, într-adevăr, a spune despre sinodul ecumenic că reprezintă cea mai înaltă autoritate în Biserică şi a spune, în acelaşi timp, că hotărârile lui nu dobândesc valabilitatea decât după ce au fost acceptate de către întreaga Biserică pare un nonsens, pentru că ori sinodul ecumenic este cu adevărat autoritatea supremă în Biserică, şi atunci hotărârile lui nu mai au nevoie de nici un fel de confirmare sau ratificare, ori acest sinod nu reprezintă autoritatea supremă în Biserică, şi, în cazul acesta, apare necesitatea confirmării hotărârilor lui de către un alt for care reprezintă, într-adevăr, suprema autoritate a Bisericii.

La această dificultate se mai adaugă şi aceea care se naşte din următoarele două întrebări inevitabile:

– Este sau nu este infailibil sinodul ecumenic? şi

– Au trebuinţă de aceeaşi confirmare din partea Bisericii, pe cale de recepţie, toate hotărârile unui sinod ecumenic, adică atât cele dogmatice, cât şi cele canonice, şi sunt ele deopotrivă expresii ale infailibilităţii Bisericii?

Din orizontul pe care-l deschide gândirii teologice modul acesta de a pune problema se vede şi mai clar cât de strâns legată este problema „recepţiei” de întreaga ecleziologie. De aici nevoia unei incursiuni prealabile în ecleziologie.

Înainte de a trece însă la examinarea problemei în cadrul preconizat, găsim necesar să facem precizarea că în trecutul Bisericii, şi, mai precis, în tot timpul cât Biserica nu se dezbinase prin Marea Schismă din 1054, au fost întrunite circa 12-15 sinoade, pe care organizatorii lor le-ar fi vrut ecumenice, dar dintre acestea Biserica n-a reţinut decât şapte, cu alte cuvinte „recepţia” a consacrat ca ecumenice numai 7 dintre ele.

Din acestea rezultă clar că „recepţia” este un fapt real care nu poate fi şters din analele istoriei bisericeşti. Existând, aşadar, ca un fapt cert, care nu poate fi nici contestat, nici nesocotit, el trebuie explicat, trebuie lămurit, pentru că nu este un fapt oarecare, ci unul de importanţă covârşitoare pentru conştiinţa creştină, pentru componentul ei principal care este credinţa, pentru aprecierea valorii unui atare fapt al credinţei, precum şi pentru orientarea conştiinţei creştine într-o problemă care i se pune chiar în zilele noastre prin Conciliul al II-lea Vatican.

Trecând acum la cadrul ecleziologic în care încercăm să lămurim problema „recepţiei”, să vedem ce autoritate reprezintă sinodul ecumenic în Biserică şi ce autoritate reprezintă Biserica însăşi?

În această privinţă trebuie să spunem de la început că Biserica nu este condiţionată în existenţa şi desfăşurarea lucrării sale de sinodul ecumenic. Acesta poate să existe sau să nu existe. Biserica a existat şi durează şi fără sinod ecumenic. Ea a existat şi înainte de Primul Sinod Ecumenic şi există şi după al VII-lea Sinod Ecumenic, în plenitudinea ei, fără împuţinare sau scăzământ nici înainte de Primul Sinod Ecumenic, nici după ultimul Sinod Ecumenic.

Se ştie doar că Revelaţia s-a fixat în scris fără concursul vreunui sinod ecumenic, că însuşi canonul cărţilor Sfintei Scripturi nu s-a fixat printr-un sinod ecumenic şi că întregul cult s-a format şi s-a impus definitiv în viaţa Bisericii, în chipul Sfintei Liturghii şi al celorlalte sfinte slujbe, fără hotărârea unui sinod ecumenic. Şi ce este, oare, mai important pentru viaţa Bisericii decât Revelaţia, decât stabilirea canonului scrierilor în care aceasta este fixată şi decât însăşi viaţa cultică a Bisericii?

Ce să mai spunem apoi de întreaga Sfântă Tradiţie, care s-a păstrat fără sinod ecumenic nu numai până în anul 325, ci şi după aceea, deşi la fixarea ei au adus o contribuţie importantă sinoadele ecumenice! Dar în ce calitate şi în ce chip au adus sinoadele ecumenice această contribuţie?

Evident că numai în calitate de organe ale Bisericii, iar nu ca organe constituite şi situate deasupra Bisericii, ca autoritate diriguitoare a Bisericii.

Biserica însăşi, prin conştiinţa ei, s-a condus în toate treburile sale, şi înainte de apariţia sinoadelor ecumenice, şi în timpul lor, şi de atunci încoace, ţinând în mod statornic la principiul: „quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est” (Vincenţiu de Lerin, † 450) şi aplicându-l constant.

Operant în toată vremea, acest principiu elaborat de conştiinţa Bisericii într-un mod cât se poate de firesc, cuprinde cheia înţelegerii „recepţiei”, a justificării ei, precum şi a înţelegerii raporturilor dintre sinodul ecumenic şi Biserică.

Într-adevăr, dacă Biserica, prin conştiinţa ei, se orientează şi acţionează în chestiuni atât de importante şi de vitale pentru ea, cum sunt, precum am văzut: Revelaţia, canonul Sfintei Scripturi, Sfânta Tradiţie care cuprinde inclusiv textele liturgice, apoi este evident, că ea s-a orientat şi a acţionat prin conştiinţa sa şi în legătură cu nişte fapte atât de importante care s-au petrecut în sânul ei sub numele de sinoade ecumenice. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că dacă conştiinţa Bisericii a cernut înseşi cărţile din canonul Sfintei Scripturi, cărţi inspirate prin care a fost fixată Revelaţia, apoi cu atât mai vârtos, prin aceeaşi conştiinţa a sa, ea a fost şi este îndreptăţită să cearnă sinoadele care se întâlnesc în sânul ei, cernând hotărârile acestora, acceptându-le pe unele şi refuzându-le pe altele întocmai cum a acceptat ca inspirate cărţile păstrate în canonul Sfintei Scripturi şi a refuzat pe acelea pe care nu le-a socotit că ar cuprinde cuvântul lui Dumnezeu.

Prin aceeaşi conştiinţă a sa, Biserica a procedat şi la cernerea textelor liturgice, acceptând ca sacre pe acelea pe care le-a păstrat şi refuzând această recepţie altora.

Ce să mai zicem apoi de modul în care s-a pronunţat conştiinţa Bisericii prin actele de creare spontană a cultului sfinţilor, de recunoaştere, de proclamare sau de canonizare obştească a sfinţilor.

Problema cea mai delicată care se pune în continuare este aceea de a se şti care a fost modul în care s-a produs „recepţia” de către Biserică a cărţilor din canonul Sfintei Scripturi şi a textelor liturgice, a cultului sfinţilor şi a celorlalte adevăruri care intră în cuprinsul Sfintei Tradiţii?

Răspunzând la această întrebare, răspundem şi la aceea care se pune în legătură cu modul sau procedeul după care conştiinţa Bisericii a acceptat hotărârile sinoadelor ecumenice.

Istoria vieţii bisericeşti ne arată că toate „recepţiile” de care este vorba s-au produs în mod spontan într-un timp mai lung sau mai scurt, iar nu în mod organizat cu forme sau rânduieli juridice, şi în nici un caz într-un mod plebiscitar comun, ci într-un mod plebiscitar de altă natură ce-şi are izvorul în lucrarea Sfântului Duh, Care sălăşluieşte în Biserică şi o asistă în permanenţă, dându-i puterea de a păstra dreapta credinţă şi ferind-o de greşeală în această materie. Prin urmare, principiul care acţionează atât în mod pozitiv pentru păstrarea adevărului revelat în Biserică, cât şi în mod negativ pentru ferirea Bisericii de greşeli este Duhul Sfânt. El este deopotrivă izvorul şi garantul infailibilităţii Bisericii, ca şi componentul divin al conştiinţei Bisericii, care are şi îmbină cu acest component pe acela uman, reprezentat de conştiinţa comună a întregii obşti a credincioşilor.

Privită numai în întregul ei, ca „ἐκκλησιαστικὸν σῶμα”, ca un „corpus fidelium” sau ca un „corpus christianorum”, Biserica este completă, adică reprezintă aşezământul întemeiat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru continuarea lucrării Sale.

Căci cu dreptate zice Sfântul Ioan Gură de Aur că „ἐυ τῷ πλήθει τῶν πιστῶν ἡ ἐκκλησία” (P.G., LII, 429) şi că numai ca atare, în întregimea ei, Biserica este infailibilă (P.G., XLVIII, 865). Numai în această plenitudine eclezială Biserica se bucură de asistenţa Duhului Sfânt şi numai ca atare ea constituie ceea ce se numeşte „Corpus Christi mysticum”.

În acest corp sau în această obşte, „toată suflarea” participă la întreaga lucrare mântuitoare până la sfârşitul veacurilor. În cuprinsul lui darurile sunt împărţite, însă nici unul nu lucrează altfel decât în legătură cu celălalt. Clerul însuşi nu are nici o raţiune decât împreună cu credincioşii şi pentru credincioşi, iar lucrarea lui de orice natură este neeficientă fără concursul activ al credincioşilor.

Însuşirea infailibilităţii o are numai Biserica în întregimea ei, în calitate de „Corpus christianorum” asistat de Sfântul Duh. O altă autoritate superioară acestui corp şi suprapusă lui nu există. De aceea, nici sinodul ecumenic nu poate fi privit ca o astfel de autoritate, căci el nu reprezintă un corp pentru sine, ci doar un exponent sau un mandatar al corpului Bisericii, a lui „corpus fidelium”. În această calitate şi nu numai în această calitate, şi în măsura în care el este un organ fidel al Bisericii, adică în măsura în care el exprimă credinţa pe care o păstrează în mod nealterat numai întregul corp al Bisericii, el poate fi cu adevărat un sinod ecumenic, adică un organ a cărui infailibilitate decurge din infailibilitatea Bisericii şi din expresia acesteia, iar nu al unei infailibilităţi aparte, deosebite de a Bisericii. Existenţa a două infailibilităţi nu poate fi admisă, pentru însuşi faptul că nu există decât un singur adevăr absolut, şi din singularitatea lui decurge şi unicitatea organului căruia i s-a încredinţat păstrarea acestui adevăr.

De altfel, de îndată ce am admite existenţa a două infailibilităţi, ar trebui să admitem şi posibilitatea a două poziţii infailibile în aceeaşi chestiune, ceea ce ar însemna negarea infailibilităţii însăşi.

De aici se vede că lucrarea şi autoritatea sinodului ecumenic sunt dependente de lucrarea şi autoritatea Bisericii. Din acest raport de dependenţă rezultă clar că Biserica în totalitatea ei nu este subordonată unei alte autorităţi bisericeşti, ci numai sieşi, ca cea mai înaltă autoritate eclezială, şi că autoritatea sinodului ecumenic e supusă autorităţii Bisericii, care are nu numai calitatea sau dreptul, ci şi îndatorirea de controla şi de a confirma sau de a refuza hotărârile luate de sinodul ecumenic.

În cazul când aceste hotărâri dau expresie adevărului păstrat şi mărturisit de Biserică, sinodul care le-a adoptat devine sinod cu adevărat ecumenic prin recepţia de către Biserică a hotărârilor sale, iar în caz contrar, el nu rămâne sinod ecumenic şi hotărârile lui nu se traduc în viaţă.

Aşadar, ca un sinod sa fie cu adevărat ecumenic, el trebuie să fie un organ care exprimă în mod fidel învăţătura de credinţă a Bisericii, iar fidelitatea faţă de această învăţătură de credinţă o constată şi o atestă Biserica însăşi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Această constatare şi atestare se face prin recepţie, ea constituind examenul practic al ecumenicităţii, adică al conformităţii învăţăturii exprimate de un sinod întrunit ca organ colegial suprem al Bisericii, cu învăţătura Bisericii Ecumenice, adică a Bisericii care lucrează prin puterea Duhului Sfânt, şi care hotărăşte în permanenţă împreună cu Duhul Sfânt în chestiunile de credinţă.

Acest lucru ni-l spune mai întâi în mod clar istoricul bisericesc Gelasiu din Cezareea († 395), precizând că mărturisirea de credinţă întărită de Sfinţii Părinţi adunaţi la Întâiul Sinod Ecumenic de la Niceea, împreună cu mulţimea clericilor şi mărturisitorilor, „a fost primită cu bucurie de mulţimea credincioşilor care se adunase acolo” (Gelasiu, H.E. II, 2564; Mansi II, 908; cf. Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939, p. 121-122). Aproape în aceeaşi vreme, Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă că „hotărârea părinţilor (de la Niceea) a fost aprobată «τῆς οἰκουμένης ἁπὰσις»” (PG XLIII, 865).

Într-o formă sau alta, mai curând sau cu oarecare întârzieri, toate hotărârile dogmatice ale sinoadelor întrunite ca ecumenice au fost supuse aprecierii întregului corp al Bisericii, şi unele au fost acceptate, iar altele respinse.

Iată de ce Biserica nu a socotit ca organe ale infailibilităţii sale, întemeiată pe lucrarea Duhului Sfânt, decât 7 din multele sinoade întrunite sub numele de sinoade ecumenice. Despre aceste şapte ea învaţă că au fost organe şi trâmbițe ale Duhului Sfânt în calitate de organe ale sale. Ea face acest lucru exact cu aceeaşi putere şi îndreptăţire, şi exact după aceeaşi rânduială neîncorsetată în forme juridice, cu care şi după care a stabilit canonul cărţilor Sfintei Scripturi şi alte elemente ale credinţei păstrate în cuprinsul Sfintei Tradiţii. De altfel, hotărârile dogmatice ale sinoadelor ecumenice nu sunt decât părţi ale Sfintei Tradiţii, pe care a primit-o, a păstrat-o şi a lămurit-o continuu conştiinţa Bisericii fără sinoade, ca şi în cadrul sinoadelor şi prin sinoade.

Se pune acum inevitabil întrebarea dacă toate hotărârile sinoadelor ecumenice, adică ale sinoadelor acceptate ca atare de către Biserică, trebuie atribuite infailibilităţii Bisericii, adusă la expresie prin sinoadele respective.

Aici trebuie făcută o distincţie elementară, pe care însă o evită multe scrieri de specialitate, încercând în felul acesta să evite unele dificultăţi, deşi lucrurile sunt cât se poate de simple.

Este evident că există deosebiri între hotărârile cu fond doctrinar şi cele de cuprins juridic ale sinoadelor ecumenice. Şi este iarăşi tot atât de evident că numai cele din prima categorie pot fi atribuite infailibilităţii Bisericii, iar nicidecum şi cele din a doua categorie, care sunt legate de lucruri trecătoare sau de condiţii schimbătoare ale vieţii omeneşti în genere, ca şi ale vieţii bisericeşti.

Se ştie doar că în viaţa Bisericii normele juridice şi-au făcut apariţia destul de târziu şi că ele s-au schimbat într-o succesiune care nu este legată strict de procesul precizării şi definirii adevărurilor de credinţă. Cu alte cuvinte, normele juridice după care s-a condus şi se conduce Biserica nu se încadrează strict în ceea ce se numeşte succesiunea apostolică, decât doar prin unele principii care nu sunt de natură juridică, ci de natură doctrinară. În cazul acestora nici nu avem de-a face cu principii juridice propriu-zise, ci cu principii de credinţă. Cât priveşte normele juridice comune, ca şi cele care se referă la diferite forme accidentale, acestea sunt supuse mereu schimbării nederivând din adevărurile de credinţă.

Ceea ce mai trebuie spus pentru a releva şi mai mult deosebirea netă dintre hotărârile dogmatice şi cele juridice ale sinoadelor ecumenice este faptul că deşi Biserica n-a acordat hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice importanţa pe care a acordat-o hotărârilor dogmatice ale acestora, nesocotind şi pe cele canonice ca expresii ale infailibilităţii sale, totuşi, dintr-un tradiţionalism caracteristic vieţii religioase în genere, ea n-a trecut la abrogarea formală a canoanelor depăşite de vreme, căzute în desuetudine, sau chiar înlocuite spontan şi, de fapt, prin obicei, ci le-a lăsat formal în vigoare ca simple modele sau amintiri istorice. Cu deosebire însă pe cale de obicei şi pe cale de consens între unităţile bisericeşti de sine stătătoare sau autocefale, Biserica a introdus unele rânduieli noi, conştientă că ea şi-a păstrat întreaga putere legiferatoare pe care a avut-o în epoca sinoadelor ecumenice.

De asemenea, aceeaşi conştiinţă a sa i-a dat certitudinea că nu şi-a pierdut nimic din puterea de a defini şi de a păstra dreapta credinţă, putere pe care a avut-o în epoca sinoadelor ecumenice, şi, ca urmare, a făcut uz şi de această putere ori de câte ori i s-au pus probleme de natură dogmatică.

Lămurind în conştiinţa sa toate problemele care i s-au pus în legătură cu continuarea lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica le-a cântărit şi le-a cernut pe toate, păstrând prin această conştiinţă, în mod nealterat, adevărurile de credinţă, definindu-le ori de câte ori a fost nevoie şi însuşindu-şi la nevoie elemente care nu intrau dintru început între cele cu care a înzestrat Mântuitorul Biserica, cum sunt elementele juridice şi tehnice pe care le-a adus şi le-a impus vremea, iar în această lucrare a folosit în mod constant două lucruri:

– mai întâi, consensul Bisericii întregi, după principiul amintit în formularea lui Vincenţiu de Lerin, şi

– în al doilea rând, sinoadele de toate felurile, dar în mod principal sinoadele ecumenice.

Apare destul de clar însă că sinoadele ecumenice sunt, de altfel ca întreaga lucrare sinodală a Bisericii, deci ca şi celelalte tipuri de sinoade, numai mijloace socotite ca cele mai indicate şi mai adecvate pentru a realiza acelaşi „consensus ecclesiae”, pe care conştiinţa Bisericii îl realizează şi îl păstrează permanent când ea nu întruneşte sinoade ecumenice.

Deci sinoadele ecumenice sunt numai forme şi episoade care survin în viaţa Bisericii, atunci când aceasta, împreună cu Duhul Sfânt, le găseşte necesare, iar încercarea de instituţionalizare a lor este o încercare deşartă, pentru că lucrarea Sfântului Duh nu poate fi instituţionalizată şi periodizată, în sensul că nu poate fi cuprinsă în nişte forme juridice şi forţată prin acestea ca neapărat să se producă. Lucrarea Duhului Sfânt prin sinoadele ecumenice are un caracter special de lucrare harismatică pe care nu o poţi provoca, pe care o poţi cel mult implora, rugând pe Cel atotputernic să ţi-o hărăzească, iar nu decretând că ea trebuie să se producă numaidecât. Ea nu este o lucrare identică cu aceea a Sfintelor Taine şi nu reprezintă în acest sens vreo a opta taină a Bisericii sau, eventual, „Taina Tainelor”, cum ar fi ispitiţi să creadă cei ce socotesc că lucrarea mântuitoare a Bisericii nu ar putea să fie continuată sau că ar rămâne fără împlinire, dacă nu s-ar mai întruni sau chiar dacă nu s-ar fi întrunit sinoadele ecumenice. Ele au fost de fapt harisme, prin care Dumnezeu a venit în ajutorul lucrării Bisericii, şi ele pot să mai apară atunci când pronia cerească va hotărî că au devenit absolut necesare.

Cât priveşte însă caracterul lor de sinoade cu adevărat ecumenice, deci ca harisme care vin în ajutorul lucrării mântuitoare a Bisericii, pe acesta îl certifică sau îl atestă în mod suveran şi exclusiv numai Biserica prin conştiinţa sa, care, pe cale de consens general, procedează la „recepţia” hotărârilor dogmatice ale sinoadelor convocate ca ecumenice sau la respingerea acestor hotărâri, şi deci la infirmarea calităţii de sinod ecumenic a oricărei adunări generale bisericeşti care s-ar convoca şi s-ar proclama ca atare de către oricine.

Şi încă un ultim cuvânt în această chestiune: precum sinoadele ecumenice, ca lucrări extraordinare ale Duhului Sfânt, nu pot fi instituţionalizate, tot aşa nici recepţia hotărârilor lor, ca act ce are acelaşi caracter de lucrare harismatică a Sfântului Duh, nu poate fi instituţionalizată, adică reglementată juridic.

În lumina consideraţiilor de până aici apare deplin lămurită rostirea patriarhilor orientali prin cunoscuta lor Epistolă din anul 1848, în care se spune că păstrătorul şi apărătorul credinţei „este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi” (T.M. Popescu, Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, în „Biserica Ortodoxă Română”, LIII (1935), nr. 11-12, p. 676).

Într-un fel ca acesta, întemeiat pe elemente certe păstrate în istoria, în tradiţia şi în întreaga sa lucrare, Biserica Ortodoxă ar putea să încredinţeze teologiei sale elaborarea şi precizarea învăţăturii prin care problema „recepţiei” poate fi situată în cuprinsul ecleziologiei ortodoxe.

Preluat din revista Studii Teologice, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, p. 395-401.