Biserica pruncilor şi copiilor

De câţiva ani, curând vor fi cinci, m-am tras mai în deal, câteva bune zvârlituri de băţ în sus de Casa Sadoveanului, a cărei campanilă străjuie cu gâtul ei de "cocostârc albastru" tâmpla aceasta a Iaşilor. Când locuiam la Fălticeni, pe strada Maior Ioan, zăream de pe ceardacul casei noastre capătul livezii conului Mihai şi cercam să desluşesc cu închipuirea silueta acareturilor sadoveniene, tocmite după planurile scriitorului şi puse pe picioare de meşterii gospodari de la Buneşti. Mihail Sadoveanu alesese după stabilirea la Iaşi, unde fusese numit director al Naţionalului, să aibă reşedinţa la această margine de oraş, pentru că dorise un loc tihnit, apropiat celui de la Fălticeni. Mi-a spus asta într-o lungă şi desfătătoare voroavă în 1996, la Bucureşti, Profira Sadoveanu, fiica cea iubită a părintelui său. Casa era în Copou mai impunătoare, avea înfăţişare boierească; trăise în ea una din familiile alese ale Moldovei, cea a Kogălnicenilor, dar se asemuia cu cea din târgul de pe Şomuz prin pomătul ce înconjura cu îmbelşugare curtea largă. Pe deasupra, în spatele clădirii impozante se întindea o vie de toată frumuseţea. Sadoveanu trăia într-un conac şi putea, totodată, să adulmece în linişte, şi când vroia, mirosul de iarbă crudă, de fructe pârguite şi să-şi odihnească privirile cu încântătoarele şi mereu schimbătoarele culori ale livezii şi podgoriei sale. În oraş se ducea cu trăsura şi, până să ajungă la şiragul de case ale uliţei celei mari de la Copou, străbătea ca Lizuca un fel de "Dumbravă minunată".

Îndată ce m-am mutat din Lascăr Catargi pe Aleea Sadoveanu, am căzut şi eu pradă senzaţiei că-mi regăsesc cuibul fălticenean. De acasă, de la mine, nu zăresc, cum se întâmpla odinioară la Fălticeni, vreun colţ din mirificul univers sadovenian de la Copou. Mă umplu însă de duhul acestuia, cel care palpită continuu în aerul ce se bolteşte pe culmea asta a Iaşilor.

Au fost însă şi alte lucruri care mi-au dat sentimentul că vieţuiesc aici, nerupt totuşi de vuietul uneori neurastenic al civilizaţiei contemporane, într-o mai temeinică legătură cu lumea veche, cu valorile cele perene. Unul dintre acestea este şi priveliştea în care mă scald uimit şi bucuros ori de câte ori mă duc la Liturghie în Capela Seminarului Teologic "Sfântul Vasile cel Mare", aflată dincolo de Şcoala Normală "Vasile Lupu". La fel ca edificiul seminarului, şi capela e o clădire nouă, cochetă, meşteşugit zugrăvită. Spaţiul liturgic este o prelungire a unui fel de atrium, înalt şi luminos, sălaş pentru plante exotice ca într-o seră din emisfera nordică. Capela este nu doar cadrul uceniciilor seminariştilor, ci şi lăcaş de rugăciune al credincioşilor din Parohia Munteni-Copou, păstorită de părintele profesor Dragoş Bahrim, directorul Seminarului. Sfinţia Sa a început zidirea unei biserici parohiale, care, prin modul în care e concepută, va reface legătura cu lumea ortodoxă veche, cea a Bizanţului. Este acest demers parte a unui program mai cuprinzător, care vizează toate laturile comunităţii rugătoare. Una dintre acestea priveşte copiii şi preocuparea pentru formarea lor cu gândul la ziua de mâine a bisericii. Copilărimea inundă pur şi simplu capela şi atriumul la fiecare Liturghie. Vin cu părinţii lor să se împărtăşească. Preotul Dragoş Bahrim, el însuşi tatăl a cinci copii, îi atrage magnetic, şi aceştia se îndreaptă într-aici din toate părţile Iaşilor. Sunt cei care mărturisesc în esenţa lor valorile creştine. În făpturile acestor tineri au căzut cu ecou roditor îndemnurile scripturistice de la cununie, de a duce mai departe seminţia umană. Mai fiecare familie are trei, patru, cinci, chiar şase vlăstare.

Priveşti strânsura de copilărime şi nu-ţi vine a crede ochilor. E pur şi simplu un miracol. Parcă nu te-ai găsi în România, ţara care cunoaşte o dramatică prăbuşire demografică, unde se nasc tot mai puţini copii, iar tinerii iau calea pribegiei. Ceea ce ţi se arată aici prezintă o cu totul altă realitate. Ţi-e dat să întâlneşti nişte părinţi ataşaţi valorilor creştine. Mai cu stare, ori cu posibilităţi modeste, aceştia nu-şi uită îndatoririle faţă de neamul şi biserica căreia îi aparţin. Te fac să crezi că ne putem întoarce la cele ale firii. Este acesta, de bună seamă, fructul modelării în familie şi biserică.

Capela din Copou e plină ochi la fiecare slujbă cu părinţi şi numeroşii lor prunci şi copii. Un şir lung se rânduieşte răbdător să se cuminece. Duhovnicul ştie numele celor mici şi-i înconjoară cu dragoste părintească. Sfinţia Sa are tactul şi priceperea să creeze mediul în care părinţi şi copii să fie în elementul lor. Nu-i uşor, cere har, devoţiune şi răbdare. Preotul Dragoş Bahrim a ştiut să rezoneze cu aceşti credincioşi ai lui. I-a încurajat printr-o pedagogie subtilă şi a deschis larg uşile bisericii şi ale sufletului său. Şi astfel i-a convins pe mulţi să găsească în ei puterea de a asculta îndemnurile învăţăturii creştine şi a se jertfi, sădind mlădiţele lumii viitorului. Aici, la capela Parohiei Munteni-Copou, chemarea sfântă nu cade în gol, ci în pământul cel roditor. Părinţi, copii, laolaltă cu preotul lor, vieţuiesc în acest lăcaş sfânt ca într-o poiană a începutului de lume.