Sf. Grigorie Palama: Omilie la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

OMILIA 52

Omilie la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu

1. Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face (Mt. 7, 16; Lc. 6, 44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.
2. Căci şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.
3. Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm izbânda[1], să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.
4. Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15, 45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră şi moartea.
5. Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.
6. Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.
7. Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”(Evr. 13, 8) Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53, 9). Dar nu numai aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre sine şi despre orice om (Ps. 50, 6), ca Unul Care, şi după aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.
8. Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi credinţa - întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească („iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38) a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut Lui.
9. Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4, 26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi oamenii la cereasca înfiere.
10.  Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4, 25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea. Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4, 25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca numire?
11.  Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!
12.  Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.
13.  Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei minunate.
14.  Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11, 27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?
15.  Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte acum.
16.  Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Traducere de Laura Enache, publicată în Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. 3, Ed. Anastasia.

[1] Joc de cuvinte, izbânda în greacă este νική care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând  Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.