Avataruri ale teologiei ortodoxe: o nouă carte în limba română a Mitropolitului Ioannis Zizioulas

A apărut la Editura Sophia volumul Prelegeri de dogmatică creștină a Mitropolitului Patriarhiei Ecumenice Ioannis Zizioulas. Deși cunoșteam cartea de la apariția ei în versiunea engleză[1], abia acum mi-am oferit un răgaz să o răsfoiesc, în ediția ei românească.

Cu un mare grad de oralitate (fiind inițial chiar cursuri predate fie în greacă, fie în engleză), și cu o libertate admirabilă, pe care cunoscutul filosof devenit Mitropolit și-a asumat-o, nu doar aici, ci în întreaga sa operă, aceste „lecții de dogmatică creștină” (atenție, nu ortodoxă!) rezumă didactic, rezultatele reflecțiilor pe care teologul de-a lungul anilor, le-a expus în conferințele, studiile și volumele publicate. În ultimii ani opera sa s-a rotunjit cu un număr mare de volume, care reiau texte publicate, unele cu mulți ani în urmă, pe de o parte într-un efort de a avea o formă finală care să rămână posterității, iar pe de altă parte răspunzând criticilor venite atât din partea teologilor ortodocși dar și a unora romano-catolici sau protestanți care nu s-au lăsat mai prejos. Dintre titlurile recente menționăm: Communion and Otherness. Further Studies in Personhood and the Church (2006, tradusă în 2013 la Editura Sophia), The Eucharistic Communion and the World (2011), The One and the Many. Studies on God, Man, the Church and the World Today (2012). Mitropolitul Ioannis Zizioulas este în același timp astăzi o figură centrală a ecumenismului ca reprezentant al Patriarhiei Constantinopolului, fiind co-președinte al Comisiei bilaterale de dialog a Bisericilor Ortodoxe cu Biserica romano-catolică.

Această carte putea fi un eveniment, de vreme ce autorul ei este una din vocile proeminente ale teologiei ortodoxe contemporane. Însă răsfoind-o doar, impresia se schimbă imediat deoarece aceste lecții reiau și încă foarte provizoriu și arbitrar, toate aspectele pentru care i-au fost aduse critici de-a lungul anilor. În fond, elemente discutabile din perspectivă teologică, există în toate capitolele pe care le abordează: teologia trinitară, hristologia, cosmologia, soteriologia, eclesiologia, eshatologia, iar în această carte le găsim pe toate. Ne vom opri asupra câtorva dintre ele.

Mai întâi să menționăm personalismul, pe care ca teorie generală îl aplică în triadologie, hristologie și antropologie și care face ca toate acestea să fie în fond reduse la personologie. Conceptul de persoană valorizat excesiv, scuturat bine de orice urmă a naturii, văzută negativ, este relansat într-o așa numită ontologie a persoanei în toate aceste capitole. Personologia este pentru el o adevărată știință universală prin care sunt explicate toate. Supremația persoanei asupra naturii și dezechilibrul dintre ele îl conduce pe Zizioulas la experimentarea altor soluții pentru a salva ocultarea naturii. De exemplu apelează la conceptul de relație, dominant mai degrabă la M. Buber și E. Levinas, dar și la alți filosofi (care l-au influențat major), decât în teologia patristică, unde a existat permanent un echilibru între persoană și natură. Și atunci spune că persoana nu este cu adevărat persoană decât prin relație cu alte persoane (cf. p. 219). Persoana este astfel valorizată de relații, iar natura ajunge să fie constituită doar de relația cu alte persoane. Aceasta este relația personală (p. 74) care conduce la o ontologie relațională.

Aceste concepte, astfel regândite, sunt însă străine teologiei ortodoxe și Tradiției patristice. Sunt invenții recente, preluate de autorul nostru din filosofia existențialistă și amestecate cu unele extrase patristice rupte de context[2], prezentate în mod obișnuit drept teologie ortodoxă. Personalismul lui Zizioulas a fost criticat recent exhaustiv, alături de cel al lui Christos Yannaras, într-un magistral studiu, de teologul francez Jean-Claude Larchet în lucrarea sa Persoană și natură, publicată și în limba română de Editura Patriarhală Basilica[3]. Aceasta este cea mai detaliată analiză a acestor teze dovedite a fi străine de gândirea patristică, ale căror consecințe se răsfrâng adânc în întregul scris al lui Zizioulas.

Personalismul exacerbat nu este singura problemă care traversează cartea despre care discutăm. Exaltarea persoanei și diminuarea rolului naturii a dus la punerea între paranteze a învățăturii palamite despre energiile necreate ale lui Dumnezeu, legate fundamental de ființa dumnezeiască și nu de ipostase. Rolul lor la Zizioulas este preluat de această himeră teologică numită relație personală. Abandonarea învățăturii despre energiile necreate, dar și neglijarea doctrinei despre logoi-i făpturilor (Sf. Maxim Mărturisitorul) a condus la o cosmologie stranie care caută să fie justificată tot relațional: “Nu există nimic în spatele lumii create. Întrucât lumea nu este doar un lucru mare, ci o vastă abundență de entități minunate, neantul umple spațiul dintre fiecare din aceste entități. Între A și B este spațiu și timp, și aceasta le conferă lui A și B individualitatea și particularitatea lor. Atât spațiul, cât și timpul le conectează și le separă: spațiul dintre noi ne face ființe separate și totodată ne divide și ne face supuși disoluției. A și B sunt entități compuse, alcătuite din elemente mai mici, astfel că atunci când disoluția lor atinge un anumit punct nu mai există legătură sau comunicare între ele.” (pp. 200-201). Ce diferență între acest adevărat ateism ontologic promovat de Mitropolitul Patriarhiei Ecumenice și viziunea patristică despre creație sintetizată magistral de Sf. Maxim Mărturisitorul în doar câteva cuvinte: “Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură, și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune. El o susține în existență pe fiecare, întrucât Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu se află prin puterea providențiatoare în toate.” (Ad Thalassium 15).  

Acestea nu sunt singurele surprize neplăcute pe care le oferă aceste lecții de „dogmatică creștină”. Oriunde veți deschide cartea veți putea observa distorsiuni grave ale unor chestiuni elementare de teologie, dar care prezentate cu aerul de savantlâc exotic pot atrage și deruta în același timp. Bunăoară, iată o formulare hristologică cu un serios aer monofizit: „Sfântul Duh L-a făcut pe Hristos ființa universală (sic!) în care se transcend frontierele creatului” (p. 213), care nu mai are nevoie de comentarii suplimentare.

Exaltarea persoanei în fața naturii are inevitabil consecințe și în hristologia lui Zizioulas, înțeleasă tot personalist și relațional. Unirea și întrepătrunderea naturilor în ipostasul unic al lui Hristos conform Sinodului de la Calcedon, îndumnezeirea naturii umane în Hristos, trece pe un plan secund și sunt scoase în evidență tot relațiile dintre persoanele veșnice dar și relațiile lor cu persoanele umane: “Mântuirea [și nu unirea ipostatică !, n.n.] este unirea creatului cu necreatul. Această unire nu este mecanică sau magică; nu există nici o sinteză a acestor două naturi, ca și cum o cantitate din natura divină adăugată unei cantități din natura umană ar aduce admiterea omului în comuniunea lui Dumnezeu. Rolul Tatălui și cel al Duhului Sfânt sunt cruciale în această unire. Taina lui Hristos începe cu Tatăl și se sfârșește cu Tatăl, întrucât Fiul și Sfântul Duh ascultă de Tatăl în împlinirea întregii realități a unirii dintre creat și necreat. Considerată ca un întreg, întruparea constituie o mișcare de la Tatăl înapoi la Tatăl, prin Hristos în Duhul Sfânt. Hristologia tinde să fie discutată numai în termeni de natură, divină și umană, însă hristologia este întotdeauna o chestiune ce ține de relații între persoane care acționează în libertate.” (pp. 214-215). Relația devine astfel prioritară și în cadrul hristologiei, care este concepută ca „una de sus, nu de jos”. Iată și o precizare importantă dintr-o altă lucrare a sa: „Dacă sus înseamnă necreatul – Dumnezeu – este important să susţinem ideea că omul capătă identitate personală şi particularitate ontologică numai bazându-şi existenţa pe relaţia Tată – Fiu în care natura nu este prioritară fiinţei particulare”[4]. De ce e nevoie să stabilească și în cazul hristologiei o prioritate a relației personale, de vreme ce aici prioritar este chiar îndumnezeirea naturii umane a lui Hristos, iar relația cu omul a lui Hristos, Cel care Se face “deoființă cu noi oamenii după omenitate” (Sinodul de la Calcedon), se face în primul rând prin asumarea naturii și a îndumnezeirii ei din interior? Nevoia de a absolutiza conceptul de relație personală și de impunere a ei în hristologie nu devine oare un cripto-nestorianism?

Să vedem mai departe, unde conduc în cele din urmă aceste reflecții? Cum este înțeleasă, de exemplu, viața veșnică? Aceasta este numită viață reală, în opoziție cu viața falsă, supusă biologicului, stricăciunii, deschisă spre moarte. Viața reală însă nu este mult diferită de cea falsă, decât că “nu este finită, ci nelimitată și veșnică” (p. 200). După Zizioulas, „Noul Testament înțelege veșnicia pur și simplu ca viață fără moarte sau vreo altă întrerupere” (p. 200). O prelungire fără neapărat o transformare calitativă. Învierea însăși este „făgăduința că se va sfârși confuzia între viața reală și viața falsă și ceea ce va urma va fi în întregime viața reală” (pp. 199-200). Și pentru a intra într-o derută totală mai cităm un ultim fragment din paragraful care este intitulat sugestiv „Căderea” (pp. 196-202): “Evanghelia prezintă viața reală. Atunci când Biblia ne vorbește despre viața veșnică, nu se referă la o altă viață decât cea prezentă a noastră, ci pur și simplu la realitatea vieții. Realitatea vieții este „spirituală”, deoarece este dată de Sfântul Duh. Această viață nu moare și nu participă la amăgirea acelei vieți care conduce la moarte. Vieții reale nu i se poate pune capăt și ea nu se va dovedi niciodată falsă.” (p. 199) Ce lipsește în toată această pledoarie pentru viața reală? Lipsește tocmai viața veșnică, care este rodul lucrării Domnului Hristos prin energiile Duhului Sfânt, și pe care teologia ortodoxă a Părinților Bisericii o numește îndumnezeire.

Am putea continua a scrie pe marginea acestei nefericite cărți, care într-un fel, rezumă teologia ziziouliană, dezvoltată de-a lungul anilor în scrierile și în intervențiile sale publice, însă ne-am depăși scopul inițial de a trasa doar câteva note de lectură. Pe cât este de provocatoare, în aceeași măsură teologia Mitropolitului Pergamului Ioannis Zizioulas are nevoie permanent de o analiză critică, câtă vreme anumite teze ale sale ar putea ajunge în viitor chiar în mapele diferitelor comisii de dialog teologic. Slavă Domnului că reflecțiile critice au aparut în ultimii 20 de ani, amintind că nume importante ale teologiei ortodoxe contemporane au tras deja puternice semnale de alarmă: Jean-Claude Larchet, Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Pr. Nikolaos Loudovikos, diac. Ioan Ică jr., Pr. John Behr, Pr. Andrew Louth, Lucian Turcescu și mulți alții.

Recenzia a apărut în Revista Teologică de la Sibiu, nr. 1/2014

[1] John D. Zizioulas, Lectures in Christian Dogmatics, T&T Clark, London-New York, 2008.

[2] Ioannis Zizioulas nu s-a ocupat efectiv niciodată de un studiu sistematic al patristicii iar modul în care s-a raportat la Tradiția patristică a fost deseori criticat. Și Tradiția liturgică este superficial prezentă în scrisul său, deși este unul din reprezentanții majori ai eclesiologiei euharistice.   

[3] Jean-Claude Larchet,Persoană și natură. Sfânta Treime - Hristos - Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534. Criticii lui J.-Cl. Larchet i-a răspuns Zizioulas, deloc convingător însă, păstându-și neschimbate tezele, într-o lucrare prezentată la Simpozionul dedicat Sfântului Maxim Mărturisitorul la Belgrad, în octombrie 2012: Metropolitan John (Zizioulas) of Pergamon, ”Person and Nature in the Theology of St. Maximus the Confessor” în Bishop Maxim Vasiljević (ed.), Knowing the Purpose of Creation through the Resurrection. Proceedings of the Symposium on St Maximus the Confessor, Belgrade, October 19-21, 2012  (Contemporary Christian Thought Series, 20), Sebastian Press & The Faculty of Orthodox Theology – University of Belgrade, 2013, pp. 85-113. Răspunsul lui J.-Cl. Larchet, pare că va veni foarte curând la Conferința Internațională intitulată Understanding Persons. Ancient Medieval, and Modern Perspectives From the Christian East, Thessalonic, 14-16 mai 2014, unde va prezenta lucrarea “Hypostasis, Person and Individual according to St. Maximus the Confessor”.  

[4] J. Zizioulas, “On Being a Person: Towards an Ontology of Personhood”, în vol. C. Schwöbel, C. E. Gunton (eds.), Persons, Divine and Human: King’s College Essays in Theological Anthropology, T&T Clark, Edinburgh, 1991, p. 43; Communion and Otherness. Further Studies in Personhood and the Church, 2006, p. 109.