Sfânta Cruce și Împărăția lui Dumnezeu

Sfânta Cruce și Împărăția lui Dumnezeu

“Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă,

 şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.”(Evrei 4, 16)

       Nu este loc mai greu de înțeles ca Crucea Domnului. Aflați în mijlocul Postului celui Mare, creștinii au cea mai bună orientare către Împărăția lui Dumnezeu prin Sfânta Cruce. Osteneala acestei perioade de nevoință cere putere și răbdare care nu pot fi doar ale noastre. Cel Care le-a purtat răbdător ne îndeamnă să ne luăm crucea și să-I urmăm (Marcu 8, 34). Mai mult, prin Sfânta Cruce ni se dezvăluie un imens univers interior pentru că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21) Ea nu își găsește un spațiu mai intim ca acest interior al nostru unde pare a fi invizibilă ochilor neobișnuiți să privească frumusețea uitată a acestei lumi. Postul este modul cel mai autentic de a viețui în Împărăția Tatălui, ai cărei moștenitori ne-a făcut prin Cruce Fiul. Înălțați pe ea, creștinii văd lumea prin ochii Celui răstignit pe ea. Au o priveliște senină și iertătoare pentru că doar de aici poți observa cum lucrează iubirea nebună (Sf. Nicolae Cabasila) a lui Dumnezeu. Și atunci încep să rabde nedreptatea amplificată a lucrătorilor ei, diavoli și oameni. Capătă o forță incredibilă de a ierta și a se ruga cu cuvintele Lui: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac!”(Luca 23, 34)

   Ca urmare, Sfânta Cruce este locul cel mai greu de înțeles din istoria întregii umanități. Este locul încoronării lui Dumnezeu ca Împărat peste întreaga făptură (N. T. Wright). Smintitoare și nebunie pentru cei ce nu cred, ea oferă  adevăratul sens întregii iconomii  a lui Dumnezeu pentru om, mai ales. Ea este “puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18) care se desăvârșește întru slăbiciune. Pe Cruce, Dumnezeu Își arată atotputernicia și o dăruiește tutror care aleg să reziste, să rabde până la capăt crucea lor și a celorlalți și prin aceasta să devină puternici cu adevărat. Crucea este adevărata Cale către Împărăția lui Dumnezeu. Dacă oamenii s-au obișnuit să creadă că puterea vine prin forța brută, prin dominație și frică, prin moarte și suferință, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, primește Crucea de bună voie, devine Una cu ea și face din aceasta cea mai înfricoșătoare demonstrație a  felului de a împărăți al lui Dumnezeu: iubirea sau jertfa. Stau astfel față în față două feluri de a împărăți/domni: cel al lui Hristos Împăratul și cel al Cezarului de orice fel. Hristos domnește în Împărăția Crucii iubindu-i până la capăt pe ai Săi în timp ce Cezarul oricărui timp domnește prin forța lipsită de iubire, dominându-i pe oameni prin legi înrobitoare. Prin Cruce, Domnul ne eliberează și ne învie, în timp ce Cezarul acestui veac, supune și aduce durerea robiei.

         Creștinii au înțeles Taina Crucii nu doar privind la Hristos Cel răstignit cu duioșie, ci „înălțându-se” ei înșiși pe Crucea Lui, de-a dreapta Lui, pentru a intra în Împărăția Lui. Au rezistat cu răbdare la ura unei lumi care nu înțelegea încă Crucea. Și nu au rămas singuri niciodată pentru că Marele Răstignit și „Omul durerilor” nu i-a părăsit niciodată. Au simțit puterea lui Dumnezeu în cea mai aprigă confruntare: între dorința de a stăpâni și puterea de a răbda necazurile renunțând la confortul căldicel al compromisului de orice fel. Aici e miezul întregii vieți a omului. Aici e punctul central al trimiterii Fiului în lume : acela de a repune lumea sub stăpânirea lui Dumnezeu prin ”Înălțarea pe Cruce”. Numai așa „stăpânitorul acestei lumi” va fi scos afară. De aceea, Crucea este înfricoșătoare pentru demoni. Prin ea a biruit Dumnezeu și S-a încoronat ca Împărat al întregului Univers. E locul biruinței pentru El și al înfrângerii pentru diavol. “Omorârea morții” se practică de atunci la scară universală prin Hristos și la scară personală prin asumarea Crucii, lepădarea de sine și urmarea Lui de către fiecare creștin (Marcu 8, 34).