Petre Guran: Sfârșitul Bizanțului

Sfîrșitul Bizanțului, identificat în vulgata istoriografică cu pătrunderea sultanului Mehmed al II-lea în Constantinopol pe 29 mai 1453, surprinde tabloul unei societăți sfîșiate între opțiuni politico-religioase antagonice. Pentru majoritatea bizantiniștilor din țările est și sud-est europene, între Bizanț și ortodoxie se pune un semn de egalitate, iar cele două noțiuni funcționează în sistem de sinonimie sau într-o notă mai emoțională: Bizanțul este patria ortodoxiei. Or, pe 29 mai 1453, Bizanțul nu mai era ortodox. Felul în care s-au întrepătruns obiective politice și religioase în secolul premergător acestui sfîrșit seamănă cu fenomenul scurtcircuitului din electricitate. Contopirea obiectivelor a dus la tensiune, disfuncție și, în cele din urmă, la prăbușirea sistemului. Prin această imagine vreau să descriu colaborarea dintre statul și Biserica Bizanțului pînă în lunile din urmă ale Constantinopolului, în care s-a consumat și proclamarea oficială a valabilității conciliului de la Florența, dar și dezagregarea de facto a Bisericii bizantine.

În 1453, Constantinopolul se afla, practic, sub asediu de peste cincizeci de ani, dar, încă din anii 1310 - 1315, Bizanțul experimentase caracterul implacabil al cleștelui geopolitic care urma să-l sugrume, format din cucerirea apuseană și cea otomană. Apelînd la ajutorul occidental pentru a combate avansul otoman, Bizanțul se îndatora tot mai tare și ceda tot mai mult din controlul politic asupra teritoriului său și din suveranitatea sa economică statelor latine (în mod special republicilor comerciale Veneția și Genova). După eșecul primei uniri de la 1274 (la conciliul apusean de la Lyon), în anii 1330 s-a reluat tematica unirii Bisericilor ca singură soluție prin care statele occidentale puteau fi convinse să contribuie militar și financiar la războiul de apărare față de avansul otomanilor. Discuțiile s-au încins în anii 1350-1360, cînd, pentru prima dată, Constantinopolul s-a văzut obiectul unui competiții acerbe între state ortodoxe balcanice, state occidentale, competitori interni și sultanatul otoman din ce în ce mai agresiv. Răspunsul Bisericii a fost pentru prima dată o reacție de despărțire de obiectivele politice ale Imperiului. Muntele Athos ajunsese sub control politic sîrbesc, iar patriarhia ecumenică era divizată pe de o parte între grupările politice ale lui Ioan al VI-lea Cantacuzino și Ioan al V-lea Paleologu, pe de altă parte de disputele în jurul teologiei sfântului Grigorie Palama. Aceste tensiuni politice și teologice au culminat într-o ruptură de facto între conducerea Bisericii bizantine și conducerea Imperiului Bizantin între 1366 și 1380. Patriarhul și împăratul au reprezentat două strategii politice diferite, ignorîndu-se unul pe celălalt, deși au continuat să-și aibă reședința în același oraș. Ioan al V-lea Paleologu a optat pentru o alianță cu Occidentul, întreprinzînd o călătorie la Roma care l-a dus pînă la convertirea la romano-catolicism, într-o ceremonie în care și-a declarat și supunerea față de papă prin celebrul ritual al pupării papucului, iar patriarhul Filotei Kokkinos a încercat formarea unei alianțe de principi balcanici în jurul identității ortodoxe a acestora și sub conducerea patriarhiei ecumenice. Învinsă de două ori pe cîmpul de luptă de către otomani, pe rîul Marița, în 1371, și la Kosovo, în 1389, alianța a creat cel puțin cadrul unității religioase în Balcani. Reîmpăcarea patriarhiei ecumenice cu împăratul Manuel al II-lea Paleologu a readus în scenă pentru încă cîteva decenii așa-zisa simfonie bizantină, unitatea inseparabilă dintre stat și Biserică. Manuel al II-lea, om foarte cultivat, dar și cu o autentică nostalgie a paradisului în suflet, i-a lăsat fiului său, Ioan al VIII-lea Paleologu, pe care îl socotea prea „imperial“ pentru epoca lor, sfatul să nu forțeze unirea Bisericilor, dar să continue negocierea cu diferiții actori politici și bisericești ai Occidentului. Echilibristica dificilă între deschidere pentru negociere și ezitare în a concluziona l-a pus pe Ioan al VIII-lea în situația de a accepta în cele din urmă convocarea unui conciliu pe teritoriul papalității, întîi la Ferrara (1437). Costul conciliului, asumat inițial de papalitate, a condus în cele din urmă delegația bizantină în situația de ostatică economic pe teritoriul Italiei. Încheierea conciliului de la Florența printr-un act oficial de unire în 1439 a fost mai mult o ieșire din impasul poposirii prea îndelungate a delegației bizantine pe teritoriul Italiei decît o adevărată nădejde de coagulare a unei forțe militare de despresurare a Constantinopolului. Biserica și credința fuseseră puse în slujba salvării statului. Secretarul imperial Silvestru Siropoulos, care a ținut un jurnal detaliat al conciliului, notează cu amărăciune acest trist deznodămînt a ceea ce începuse ca o promițătoare dezbatere teologică.

Întors acasă, așteptînd să se formeze armada occidentală pentru eliberarea Constantinopolului, Ioan al VIII-lea, confruntat cu opoziția față de unire în Biserică, cu gîlceava fraților săi, despoți la Mistra, cu eșecul campaniei cruciate la Varna, a tot ezitat să proclame unirea, iar moartea l-a surprins în această stare de indecizie. Îi lăsa fratelui său Constantin al XI-lea un Constantinopol depopulat, dar mai ales cu facțiuni învrăjbite de opțiunile lor spirituale și politice. Apărarea cetății era în mîna mercenarilor occidentali. În 1452 ajungea la Constantinopol și cardinalul de acum Isidor, mitropolit titular al Kievului, cu misiune de la papă să-l determine pe noul împărat să proclame unirea. Acest lucru s-a petrecut pe 6 decembrie 1452, în prezența împăratului, a curții și a poporului adunat în marea biserică a Sfintei Înțelepciuni. Dintre toate semnele care au prevestit căderea Constantinopolului, cel mai grav fusese răsturnarea icoanei Maicii Domnului Hodigitria. Această icoană de mari dimensiuni și foarte grea era purtată în fiecare marți în procesiune pe străzile Constantinopolului și, lucru minunat, o singură persoană o ridica în spate de parcă nu ar fi cîntărit nimic. Dar în ultima ei procesiune înainte de pătrunderea turcilor, icoana s-a prăbușit la pămînt cu mare zgomot, strivind mulțime de oameni sub greutatea ei.

Mistra și Trebizonda au fost cucerite pe rînd în deceniul care a urmat căderii Constantinopolului. Bizanțul, cu toată greutatea sa istorică, cu cel mai prestigios oraș din istoria omenirii de pînă atunci, cu o tradiție politică și o bogăție culturală fascinante deopotrivă pentru occidentali și pentru Mehmed Cuceritorul, se prăbușea strivindu-și toate instituțiile sale: funcția imperială, patriarhia ecumenică, sinodul patriarhal, unitatea bisericească a lumii ortodoxe în jurul împăratului și mai ales cedînd islamului grandioasa catedrală Sfînta Sofia. În 1452 ajungea la Constantinopol o scrisoare din partea marelui cneaz al Moscovei, Vasile, cerînd confirmarea alegerii noului mitropolit Iona de către sinodul local, dar nu mai avea cine să-i răspundă. Patriarhul Grigorie fugise la Roma, iar împăratul supraveghea ultimele reparații la zidurile cetății.

Și totuși în casele oamenilor, în bisericuțele lor joase, de lemn sau de cărămidă, cu uși strîmte ca să nu pătrundă un călăreț pe cal, în a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a format un mecanism de supraviețuire care a permis reconstrucția ierarhiei bisericești, continuarea unei vieți liturgice și a unei spiritualități monastice. Autoritatea acestui creștinism din sînul Imperiului Otoman s-a extins în afara lui, dînd naștere unei formule culturale de păstrare a tezaurului de credință bizantin. Această nouă formulă culturală este ideea ortodoxă. Ea a permis afirmarea și menținerea unei unități civilizaționale într-o arie geografică traversată de multiple linii de confruntare militară. Principala particularitate a noului context geopolitic a fost autonomia Țării Românești și a Moldovei, jucînd un rol de zonă-tampon între multiple blocuri de confruntare. Grație acestui rol, centralității lor în raport cu linia de conflict geopolitic, dar mai ales tezaurului cultural slavo-bizantin recuperat de pe întreg teritoriul Balcanilor cuceriți, Țările Române au oferit, în secolele XV-XIX, ideii ortodoxe o platformă de coagulare fără de care nu ne putem reprezenta astăzi istoria creștinismului răsăritean. Trăsătura definitorie a acestei idei este tocmai caracterul ei eclezial și spiritual, bazat pe o distanța precaută față de tentațiile înregimentărilor politico-militare. Rezultatul celor patru secole de gestație istorică a fost afirmarea unei unități religioase supranaționale. Astfel, din cenușa Bizanțului s-a născut Ortodoxia.

Preluare din Dilema Veche, 10-17 oct. 2018