Învierea lui Conon prin rugăciunea Sfântului Simeon din Muntele Minunat

Unul dintre frați, pe nume Conon, pe care sfântul îl iubea foarte[2] fiindcă era foarte râvnitor, a stat trist și în luptă mare. Acesta, fiind răpit[3], îl vede pe drept zicând către el: „Ce mare este îndrăznirea înaintea lui Dumnezeu, a unui om care este astăzi ajutorul și mântuirea lumii și lumea nu l-a cunoscut pe el”[4]. Şi după ce a întrebat acela: „Cine este acela, Doamne?”. A zis că acesta este care vorbește cu el. Revenindu-și întru sine, Conon i-a povestit sfântului vedenia cu frică și cutremur. Iar duhurile aducătoare de moarte care au venit asupra fraților, urlând cu glas mare, se tânguiau, zicând: „Pentru ce ne arzi pe noi, robule al lui Dumnezeu? Căci fără de voie am venit să lovim și suntem loviți de tine. A îngăduit Dumnezeu aceasta ca să te arăți, ca de obicei, biruitor”. Dar a zis Simeon: „Spre îndoită rușine și ardere vă vor fi acestea. Dacă socotiți că aveți oarecare bucurie, fiindcă s-a întristat sufletul meu până la moarte[5], nu vor lipsi pedepsirile voastre”.

După ce a spus aceasta, a auzit robul lui Dumnezeu că și Conon, rănit fiind de plagă, a murit. Dar a poruncit să-l aducă și să-l pună înaintea lui. Și poruncind să se ia de pe el culionul de piele, a plâns peste el foarte și plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp, s-a rugat, zicând: „O, Tată al îndurărilor și Dumnezeule a toată mângâierea[6], Cel ce din neființă ai creat toate, Hristoase, Unule născut, Fiule și Cuvântule al lui Dumnezeu, viața celor morți, Cel ce Te-ai pogorât până la porțile iadului și iarăși Te-ai înălțat, suflă asupra celui ce zace Duhul Tău cel de viață făcător, ca să se întoarcă sufletul lui în cortul lui și dă mărire numelui Tău. Căci Tu ești binecuvântat întru toate minunile Tale, precum totdeauna așa și acum și în vecii vecilor. Amin”. Acestea rugându-se cu glas mare l-a chemat pe nume și zice: „Avva Conon” și nu a fost răspuns, nu a fost auzire. Și iarăși plecând genunchii, a continuat să facă aceeași rugăciune mai stăruitor și după rugăciune, l-a chemat iarăși pe nume și nici atunci nu i-a dat nici un răspuns. Apoi și a treia oară, plecând genunchii, s-a rugat și a ridicat ochii lui, privind la cer[7], și a zis cu strigăt și cu lacrimi: „Maica Domnului nostru, multmilostivă, pururea Fecioară și Născătoare de Dumnezeu Marie, cetățeanul pustiei și învățătorul celor în pocăință, Înaintemergătorul lui Emmanuil, Sfinte Ioane, cel ce cu dreapta lui a atins pe Creatorul și Stăpânul a toată făptura, cel ce m-a învrednicit de multă prietenie și dragoste, heruvimi și serafimi, tronuri, domnii, începătorii și puteri[8], cei douăzeci și patru de bătrâni[9] ce săvârșesc jertfă necheltuită pentru sufletele drepților, Gavriil, Mihail și sfinții îngeri din toate oștirile nenumăratelor cete și toți arhanghelii, cei care aduceți pentru mine rugăciuni și slujbe și care ați făgăduit să mă iubiți din copilărie împreună cu toți sfinții apostoli, profeți și mucenici, și cu sufletele drepților săvârșiți, ați încetat să vă rugați pentru mine, ați uitat dragostea voastră față de mine? Unde este acum sfințirea voastră? Unde este pomenirea mea în cetele voastre? Iată acesta zace sub ochii voștri între voi și Domnul, dacă nu va trăi, în zadar m-am ostenit, de nu va învia, nu am bineplăcut Domnului, nici nu am aflat împărtășire de comoara măririi în ceruri. Cel ce locuiești întru cele înalte[10] și spre cele smerite privești, caută în ceasul acesta la smerenia mea, că sărac și sărman sunt eu și necazurile inimii mele s-au înmulțit, din nevoile mele scoate-mă[11], că eu sunt robul Tău[12], Stăpâne”. Acestea zicându-le, s-au înspăimântat foarte frații care erau de față.

Și era a vedea din cele spuse că cerul însuși era întristat[13]. Iar fericita Marta auzind cele spuse de sfântul, era în luptă multă și în ceasul acela a fost răpită în extaz și s-a înspăimântat cu duhul[14]. Căci a cunoscut harul dumnezeiesc coborându-se din cer la strigătul dreptului, încât să cutremure tot locul acela. După aceea, fiind în odihnă mare a sufletului și a trupului din pricina puterii care umbrea și revenindu-și întru sine, mai înainte de a povesti vedenia a stat la rugăciune. A zis Duhul Sfânt dreptului: „Iată Domnul, și nimeni nu l-a cunoscut”[15]. Și a strigat cu glas mare și a zis: „În necaz am chemat pe Domnul și m-a auzit întru lărgime”[16]. „Doamne, ascultă rugăciunea mea, a robului Tău, și strigarea mea la Tine să ajungă. Să nu întorci fața Ta de la mine, în orice zi mă necăjesc, pleacă spre mine urechea Ta, în orice zi Te voi chema, degrabă auzi-mă!”[17]. Fiule al lui Dumnezeu, Cel ce ai plecat cerurile[18] și Te-ai pogorât din înălțimile și din sfintele Tale lăcașuri, Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru noi, vezi pe cel ce zace înaintea Ta, dacă faci voia celor ce se tem de Tine[19] și dacă m-ai scris și pe mine în cartea Ta, precum ai înviat a patra zi pe Lazăr[20], scoală și pe adormitul robul Tău acesta”.

Pe când dreptul striga acestea, a auzit glas sufletul celui ce stătea în rugăciune care zicea: „Întuneric este întreaga lume, și nu este astăzi lumină care strălucește în tot pământul. S-a înmulțit fărădelegea[21] în toate îndeletnicirile fiilor oamenilor, dar aici am găsit lumină”. Era ceasul al optulea al zilei și în acest ceas, a văzut slujitorul lui Dumnezeu cerurile despicate și o lumină nesfârșită strălucind deasupra tăriei, arzând și luminând, încât a ascuns soarele și lumina zilei. Și din colțul de răsărit, a auzit zgomot de roți și, ațintindu-și ochii, iată, a văzut un car mare și patru cai și patru roți și se roteau de la partea stângă a stâlpului la dreapta prin spate și, venind, au stat înaintea lui. Și trei bărbați, care mânuiau carul, ca să-l conducă, a căror îmbrăcăminte era ca zăpada și părul ca aurul, unul la dreapta în mijlocul celor doi cai și al celor două roți, iar celălalt la stânga în mijlocul a doi cai și a două roți. Iar celălalt era în spate. Iar cel de-a dreapta a spus să stea carul, oprindu-se înaintea dreptului, întorcându-l către răsărit. Iar caii erau albi ca laptele, frâiele și căpestrele lor erau pline de lumină, și carul strălucitor. Și iată, din colțul din dreapta, de la răsărit, a venit o adiere tăcută și iată, era precum chipul tăriei și precum chipul safirului[22] pe spatele și pe mâinile celor patru bărbați care scuturau ca în fața catapetesmei jertfelnicului și zburau cu negrăită frică. Iar partea de deasupra lor era rotundă ridicată și acoperind pe cel ce ședea[23]. Chipul slavei Domnului de la piept și sus se vedea ca chipul unui om. Și zeci de mii de zeci de mii nenumărate de îngeri stăteau înconjurându-L[24] pe Cel purtat și trimițând raze și strălucind cu cea mai limpede lumină. Unii păreau aerieni, alții ca focul, alții ca soarele. Stăteau deasupra slujitorului lui Dumnezeu. Îi întrecea pe aceștia Mihail, stând cu îndrăznire. Căci numai el, în timp ce toți ceilalți plecau capul, mijlocea pe lângă glasul Domnului, pentru care s-a și auzit un murmur: „Acesta este Mihail, cel ce iubește pe Sfântul lui Dumnezeu, Simeon”. De la stâlp și până la bărbații aceia înfricoșători care purtau lucrul acela de safir și până la Cel care avea ca un chip de om, puterile făceau suișuri ca la cer, cu cutremur. Dar urcau împreună cu ele în tot văzduhul mulțime de îngeri nenumărați, cu felurite chipuri, în lumină mare, cum nu putea făptura să poarte. Și era lipit unul de altul, încât fețele lor păreau una. Iar glasul fără prihană al Domnului, ca un glas de om, între cei din înălțime, chema întoarcerea sufletului celui ce zăcea.   Mihail zice către sfântul: „Cercetează puțin, Stăpânul tuturor” și cei patru bărbați care purtau lucrul acela de safir, care erau heruvimii, după cum a fost încredințat sfântul prin Duhul Sfânt[25]. Cu frică și cutremur[26] făceau semn puterilor celor purtate cu ele până la tărie, să facă mai multă liniște și a doua oară glasul Domnului a însemnat aceeași întoarcere a sufletului aceluia. Iar Mihail zicea: „Încă puțin cercetează Stăpânul tuturor”. Iar Domnul a zis: „Haidem, de acum va învia”. Când era pe punctul de a Se ascunde și de a nu se mai arăta, a zis să fie dată o oștire dintre puterile îngerești slujitorului lui pentru a sta mai mult împotriva oricărui duh al răutății. Și la cuvântul Lui a stat mulțime de oștire de o parte și de alta a stâlpului sfântului, ascultând de cuvântul lui, ca de cuvântul Domnului. Îndată robul lui Dumnezeu, mișcat de Duhul Sfânt, a strigat cu îndrăznire cu glas mare, zicând: „Conon, frate, scoală! Te cheamă pe tine prin mine, Cel ce l-a chemat pe Lazăr cel mort de patru zile”. Și prin puterea și chemarea numelui Celui ce înviază pe morți, cuvântul dreptului[27] a devenit lucrător[28]. Și îndată a deschis acela ochii și privind, l-a văzut pe el pe stâlp și a auzit un glas care îi amintea învățăturile pe care adeseori le dădea lor despre nădejdea drepților și despre strălucirea slăvită a sfinților[29], cu care, zice, vor străluci drepții ca soarele[30]. Și ridicându-se Conon, împărtășindu-se de hrană, s-a întărit, slăvind împreună cu ceilalți frați pe Dumnezeu, Cel ce dă o asemenea putere sfinților Lui și Cel ce face voia celor ce se tem de El[31]. Căci nu numai pe îngeri i-a supus Dumnezeu celor ce luptă astfel în sărăcie pentru numele Lui și biruiesc lumea și smintelile din ea[32] și pe stăpânitorii întunericului veacului acestuia[33], ci întreaga împărăție le-a făgăduit-o lor, zicând: „Fericiți cei săraci cu duhul că acelora este Împărăția cerurilor”[34]. Acestea toate s-au întâmplat fraților pentru împuținarea lor și disprețul pe care l-au arătat față de poruncile dreptului, care îi întărea pe cei rămași să nu mai fie fără purtare de grijă, ci să asculte cu râvnă celor spuse lor de către el.

[1] Ps. 112, 2.

[2] In 13, 23.

[3] Fapte 22, 17; In 3, 21

[4] In 1, 10.

[5] Mt. 26, 38; Mc. 14, 34.

[6] II Cor. 1, 3.

[7] In 11, 41.

[8] Col. 1, 15-16.

[9] Apoc. 4, 4.

[10] Evr. 8, 1; Is. 33, 5; 57, 15.

[11] Ps. 24, 16-19.

[12] Ps. 142, 12.

[13] Mt. 16, 3.

[14] Fc. 15, 12; Dan. 10, 7; 7, 15.

[15] Mt. 11, 27.

[16] Ps. 117, 5.

[17] Ps. 101, 1-3.

[18] II Rg. 22, 10; Ps. 17, 11; 143, 6.

[19] Ps. 144, 19.

[20] In 11, 11-43.

[21] Mt. 24, 12.

[22] Iez. 10, 1.

[23] Ex. 24, 17.

[24] Apoc. 5, 11; 7, 11.

[25] Mc. 1, 10.

[26] Is. 19, 16; Filip. 2, 12.

[27] Rom. 4, 17.

[28] Evr. 4, 12.

[29] Ps. 109, 3.

[30] Mt. 13, 43.

[31] Ps. 144, 19. Învierea lui Conon a fost considerată de contemporani ca una dintre minunile mari ale Sfântului Simeon, ceea ce explică importanța pe care i-o acordă biograful. De aceea minunea este amintită pe multe eulogii (obiecte, făcute în general din lut binecuvântate de Sfântul, care purtau imaginea sfântului; tot eulogii erau și alte obiecte provenind de la sfântul și binecuvântate de el, precum ciucurii de la veșmântul sfântului, filacteriile, ramurile de palmier sau chiar firele de păr) sau medalioane, unde Conon și Sfânta Marta apar la baza coloanei desemnați pe nume. Vezi L. Jalabert și R. Mouterde, Inscriptions grecques et latines de la Syrie, t. III, 2, Paris, 1953, nr. 1220 și 1221. Aceste medalioane aparțin probabil secolelor X-XI. A se vedea despre aceste medalioane și P. Verdier, „A Medallion of Saint Symeon the Younger”, The Bulletin of the Cleveland Museum of Art, 67, 1, 1980, pp. 17-26; G. Vikan, Byzantine Pilgrimage Art, Washington, Dumbarton Oaks, 1982.  

[32] In 16,  3.

[33] Ef. 6, 12.

[34] Mt. 5, 3.