Falsa tradiţie / The Fake Tradition

Abstract

                 The questioning of the authenticity of the traditionally established canons we claim in order to erect our new-brand churches is nowadays a must.

                 The first question regards the identity of the architectural form and its straight dependence on the identity of the place. A church cannot be simply cloned by means of the recurrent mimetic of the reinforced concrete, at any place and time. What could be providentially beautiful and appropriate for one settlement, could be totally inappropriate for another. Besides, a church is everything but an external image fitted with urban features. Its essence resides within the thick walls and the self-irradiating light of the core. The interior of the church stands for its presence, rather than the multitude of cupolas and towers. On the contrary, its exterior appearance always used to recall the physiognomy of local architecture.

                  The second question brings into discussion the wide-spread confusion between the consecrated byzantine architectural iconography and the logic of the structural form. A diffuse belief in the aesthetical-orthodox virtues of the arch has been haunting for a long time our inherited byzantine identity. The problem is that the modern concrete arch is, despite its visual testimony, a completely different organism. It doesn’t require a whole, a unified spatial structure, as a brickwork arch does. It cannot be structurally declined and it does not generate space.

                   Finally, we should question the real necessity to involve nowadays technique and materials when building traditional churches. Thus, we could at least avoid converting the past uniqueness of a cupola in a serial item. 

Mai bine de un an s-a întâmplat să asist la pregătirile unei campanii de edificare de biserici de-a lungul ţărmului Mării Tireniene, acolo unde s-au conturat importante comunităţi de români, majoritatea emigrând din Moldova, împreună cu preoţii care se îngrijesc de sufletele lor. Ultimul proiect, care mi-a fost descris ca „ştefanian”, este o replică în beton armat, tablă ondulată şi inox a bisericii mănăstirii Putna, din al cărei pridvor, lărgit de două ori, se vede marea.

Fenomenul copierii „icoanei” unei biserici notorii sau dragi ctitorului, la o scară diferită şi cu materiale şi tehnici de construcţie recente, s-a răspândit atât de mult în ultimii ani în lumea ortodoxă încât este pe cale să devină „tradiţie”. M-am bucurat când am descoperit formularea răspicată a teologului:

Capacana „monofizismului” canonic – tentaţia Orientului - e aceea de a absolutiza relativul prin repetarea mecanică a trecutului celui mai apropiat, investit drept tradiţie, confundând norma de drept cu starea de fapt, canonicul cu datina sau cu un anumit trecut din istoria Ortodoxiei. (...) Prin simpla repetiţie exterioară a unor forme tradiţionale, fără spiritul lor autentic, ia naştere o falsă tradiţie inerţială, umană, care nu mai reflectă natura divino-umană a Bisericii lui Hristos.[1]

Voi încerca să surprind în cele ce urmează, prin recurs la tradiţiile arhitecturii, câteva din semnele inautenticităţii tiparului „canonic” după care sunt croite astăzi bisericile.

1. Identitatea formei şi identitatea locului

Există riscul ca ortodoxia creştinului din zilele noastre să se oprească, satisfăcută, la recunoaşterea unor forme „canonice”. M-am întâlnit de câteva ori cu o întrebare-alibi teologic, deşi ea nu responsabilizează dincolo de cunoştinţele elementare ale culturii vizuale: ce ne facem dacă privim o clădire şi nu recunoaştem imediat o biserică ortodoxă? Întrebarea este, ca şi tradiţia pe care o invocă, falsă: în Bizanţ biserica nu avea imagine exterioară, nu avea „chip”, pentru că taina şi sensul ei se revelau la interior. Exemplul este şi al catedralei - Sfânta Sofia iustiniană este un munte din ziduri de cărămidă – dar şi al bolniţei, cea mai mică dintre biserici - bolniţa Episcopiei Râmnicului (sec.XVII), bolniţa de la Dragomirna (sec. XVI) şi mai ales bolniţa mănăstirii Bistriţa (sec.XV-XVI) sunt volume de o simplitate extremă. Felul în care suntem obişnuiţi astăzi să acordăm atenţie excesivă prezenţei formale, exterioare, apropie biserica mai degrabă de ideea de monument şi, în mod paradoxal, de templul păgân de care a ţinut de la bun început să se delimiteze. În perioada imperială, în plin păgânism, fiecărui templu şi în general fiecărei funcţiuni îi era atribuită o formă specifică, uşor recognoscibilă pentru orice locuitor al cetăţii, pe când în antichitatea târzie, în care creşte şi se răspândeşte creştinismul, nu se mai poate vorbi de o identitate univocă a formelor construite. Identitatea bisericii este strict una a spaţiului liturgic, interior. Să ne amintim portretul pe care îl face creştinilor autorul Epistolei către Diognet (sec. II): deşi locuitori ai oraşului, de care nu se disting prin îmbrăcăminte sau prin casele lor, sunt cetăţeni ai cerului, prin vieţile lor.

Dimpotrivă, ceea ce cu adevărat ar trebui să ne atragă atenţia este faptul că trăsăturile specifice ale edificiului de cult ţineau până în epoca modernă de identitatea locului, de materiale şi meşteri locali, de proporţii şi de decoraţie, care se mută cu toate simbolurile ei în creştinism. Lecţia tradiţiei este cea a policentrismului cultural. Când cucereau noi teritorii, romanii le luau în posesie prin ridicarea templului, a cărui arhitectură sacră prestabilită, cu legi inflexibile, se întipărea de la o margine la alta a lumii ca o pecete. Creştinismul, religie eshatologică, transformă lumea în biserică; tradiţiile regionale sunt modelate, fiecare în parte, astfel încât să găzduiască liturghia euharistică. În anii de glorie ai arhitecturii bizantine, Iustinian nu a pus să se reconstruiască biserica Sfinţilor Sergius şi Bachus, model de avantgardă al capitalei, în mănăstirea militară de pe Sinai ci a lăsat să fie ridicată acolo o basilică, după tradiţia locală. În Siria, la Qasr-ib-Wardan, în apropierea limesului oriental al imperiului pe care îl aveau de apărat, militarii din garnizoana generalului Gheorghios ridică, cu nostalgia Constantinopolului, o mică Sfânta Sofia, o replică a uluitoarei catedrale abia terminate. Felul în care o fac ne poate servi şi astăzi drept model. Ei nu copiază forma ci preiau ideea, inovatoare la acel moment, a naosului central aşezat sub cupolă şi a spaţiului deambulatoriu. Morfologia construcţiei însă rămâne siriană: arcurile sunt uşor frânte, absida altarului este încastrată în perimetrul dreptunghiular iar zidăria teodosiană cu asize alternative de cărămidă şi piatră, înlocuită aici cu bazaltul negru local, creează un nou principiu estetic.

Deşi conservatoare în formă, arhitectura contemporană a bisericilor noastre este, în manieră, profund post-modernă. Gesturile ei, care pot fi reduse la două atitudini, colaj şi citat, de cele mai multe ori nu ţin cont că ceea ce stă foarte bine într-un loc poate fi cu totul nepotrivit într-un alt loc.

2. Modelul bizantin: forma structurală

Termenul „bizantin”, privilegiat în proiectul oricărei biserici noi, asigură de la bun început un confort binefăcător ctitorului care ştie că trebuie să se situeze în tradiţie.

Trebuie precizat însă, în primul rând, că nu există un singur „model bizantin” ci un mozaic de modele spaţial-liturgice pe care le creează imperiul creştin, timp de unsprezece secole, adaptate şi interpretate în Bizanţul-de-după-Bizanţ, ţările răsăritene păstrătoare ale ortodoxiei. În general, „bizantin” este folosit astăzi fie cu un înţeles difuz, conotativ, prin asociere cu o ambianţă specifică, fie serveşte drept argument canonic în absolutizarea arcului şi a bolţii. Termenul începe să devină însă eficient în întocmirea temei de arhitectură abia atunci când mânuitorul lui discerne între morfologie (elementele stilistice, de limbaj arhitectural) şi sintaxă (configurarea spaţiului, care se citeşte în desenul planului).

Arcul este elementul morfologic canonizat în Răsărit, în numele tradiţiei bizantine. Pentru că acoperirea spaţiului cu bolţi şi cupole aduce din Bizanţ în conştiinţa creştinului realitatea învăluitoare a coborârii lui Dumnezeu pe pământ, arcul s-a transformat într-o temă impusă. O nuanţă fină face diferenţa între atunci şi acum. Arcul din beton armat este predefinit prin calcul în funcţie de anumiţi parametri de rezistenţă şi, fiind vorba de o pastă care monolitizează în timp, are nevoie de o formă în care să fie turnat. El nu condiţionează arhitectura ci este condiţionat prin calcul structural. Emplectonul roman era un protobeton extrem de coeziv, care prin întărire lega două paramente de zidărie exterioară cu rol de cofraj. Bizantinii au pierdut moştenirea acestei tehnici însă au învăţat să construiască, reducând importanţa cofrajului, bolţi şi cupole din zidărie masivă de cărămidă care au transformat întreagul edificiu al bisericii într-o structură unitară, o „formă structurală”, în care părţile se articulau şi se dimensionau organic: arcul avea întotdeauna o anumită deschidere, ferestrele nu puteau fi niciodată prea mari, zidurile atingeau dimensiuni considerabile. Nu arcul, ci „forma structurală” bizantină a definit ambianţa celebrării liturghiei euharistice în Răsărit, penumbra luminoasă a cerului care coboară. Aşa cum pietrei îi este propriu sistemul trilitic, cărămizii îi este propriu arcul. În plin modernism, Luis Kahn făcea apologia formei structurale, plăcându-i să spună: „cărămida cere arc”.

Unele din confuziile care duc astăzi la proiecte hibrid iau elementele morfologice drept elemente de sintaxă, sau interpretează structura ca iconografie canonică. În Apus, peretele mult mai uşor al basilicii paleocreştine, pe care nu se rezemau bolţi sau cupole grele din zidărie ci şarpante uşoare din lemn, a permis perforarea lui cu ferestre mai multe şi considerabil mai mari, a căror succesiune solemnă în nava centrală flancată de colonadele colateralelor a inspirat teologilor tema căii regale şi a „fluviului de lumină”. Aceste procesiuni de coloane şi de ferestre nu au putut fi abandonate uşor, chiar atunci când liturghia staţională a Romei dispăruse de mult. La mijlocul secolului XX se mai foloseau stâlpi şi coloane pentru basilici chiar acolo unde betonul armat le făcea inutile[2].

În ceea ce priveşte sintaxa, moştenim nu planuri canonice bizantine ci două principii fundamentale de organizare a spaţiului: axul de compoziţie longitudinal şi organizarea în jurul unui centru. Planul în cruce greacă înscrisă este considerat planul bizantin prin excelenţă pentru că odată cu secolul IX cunoaşte cea mai largă răspândire în Imperiul Roman de Răsărit. Teologia lui însă nu este decât un caz particular al teologiei naosului central cruciform. Forma crucis templum est, templum victoria christi sacra; triumphalis signat imago locum[3], cum ar spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului.

Când Constantin cel Mare mizează pe Hristos ca Salvator nu doar al sufletelor ci şi al unităţii Imperiului roman, sinaxa euharistică îşi mută domiciliul din domus ecclesiae în casa mai mare a basilicii. Aici se impune o primă observaţie: în antichitatea târzie, basilica nu desemnează forma ci destinaţia spaţiului, înţelesul ei fiind acela de „spaţiu public” sau, cum am spune astăzi, de „sală multifuncţională”. Basilicile aveau formă alungită iar interiorul era subîmpărţit, în majoritatea cazurilor, în trei nave: aula modulată, repetitivă şi uşor de construit era astfel adaptabilă diverselor funcţiuni legate de viaţa cetăţii. Aşadar definiţia justă a basilicii – prototip paleocreştin al bisericii – este aceea de spaţiu de reuniune multifuncţional, perfect adaptabil. Tocmai pentru a particulariza sala de reuniune a creştinilor, Constituţiile Apostolice (LVII) îi vor imprima basilicii teologia mântuirii (biserica este nava ierarhic întocmită a celor salvaţi) şi îi vor aşeza absida-prezbiteriu la Răsărit (sit thronus versus Orientem).

În paralel cu răspândirea structurilor repetitive de tip basilical, s-a dezvoltat în întreg imperiul roman o mulţime de planuri centrale de biserici (precursoarele canonicelor cupole şi turle), fără să fi fost, se pare, „necanonice” în raport cu litera Constituţiilor Apostolice, iar în secolul VI Orientul va opta definitiv pentru naosul centralizat sub cupolă. Jean Lassus, unul dintre cercetătorii care au încercat să tălmăcească forma arhitecturală prin destinaţia ei liturgică, atrăgea atenţia că forma basilicii ajunsese să fie considerată indispensabilă liturgic, în mod paradoxal, tocmai în secolul XX, deşi la început sinaxa se asambla frecvent în jurul centrului marcat de sfinte moaşte.

The spectators used to arrange themselves in concentric circles around a single point. The monuments were therefore either circular or polygonal and resembled the imperial mausoleum, which had a similar purpose (...)

The fidelity to tradition was all the more curious in that the basilical form was not, even from the very beginning, necessary for the performance of the liturgy. The mass was not presented as a spectacle that took place in the apse, attended by the congregation seated in the nave and two aisles[4].

Dacă singură repetiţia obligatorie a planurilor precedente ar fi asigurat canonicitatea edificiului, atunci Sfânta Sofia lui Iustinian (fără de care Cyril Mango spune că arhitectura bizantină e ca un trup fără cap) nu ar fi existat sau ar fi fost de-a dreptul o erezie.

3. Vocaţia materialelor de construcţie

Aşa cum anticipam, betonul armat nu cere arc. Materialele de construcţie noi, aflate într-o continuă şi alertă înnoire, nu mai au nevoie de vechile forme structurale. Fiind în marea majoritate prefabricate, ele sărăcesc imaginea bisericii şi fiindcă exclud manufactura, legată intim de fizionomia bizantină.

În ce măsură însă biserica are nevoie de aceste materiale? O primă greşeală a fost comisă prin încercarea de a adapta forma structurală – fie a zidăriei portante fie a construcţiei bloc din lemn - la estetica betonului armat. În studiile lui Petre Antonescu de „biserici nouă” din 1942, arhitectul, condus de bune intenţii, „adaptează” planul tradiţional la nouile procedee de construcţie chemate a asigura clădirilor o mai bună rezistenţă şi o mai mare stabilitate cu mijloace mai simple şi mai puţin costisitoare[5].

În imperiul creştin, produsul serial era basilica, din motivele amintite mai sus, pe când structurile animate de cupolă, prin exigenţele constructive ale formei, reveneau de cele mai multe ori monopolului imperial. Astăzi, betonul armat transformă nu doar cupola sau turla într-un produs de serie ci orice altă formă, corupând-o de cele mai multe ori, prin capriciul interpretului, de la sensul ei structural şi sacrificând implicit scara construcţiei, căreia originalul îi datorează calitatea unicităţii sale. Pastişa de beton este întotdeauna fie necontrolat mai mare fie ridicol mai mică, până la distorsionarea părţilor care compun întregul. Miniaturalu îşi are legile lui specifice, asemenea şi grandiosul. A mări bisericile lui Ştefan cel Mare sau aceea de la Curtea de Argeş înseamnă a ridica pitorescul la gradul grotescului[6]. În acest mod, nu doar forma tradiţională are de suferit ci însuşi sensul constructiv propriu al betonului modern, ale cărui calităţi plastice incontestabile nu au fost încă descoperite de biserică.

Răsăritului care a ales să fie conservator i se deschid, pe lângă frecventarea mecanică a formelor, şi alte două căi. Calea idealistă propune, în loc de păstrarea apriorică a formei, practicarea tehnicii tradiţionale care produce forma. A doua cale este cea de a asuma şi a duce mai departe, prin materiale şi tehnici actuale, nu formele contextuale, istorice, ci principiile fundamentale care stau la baza lor.

Tocmai fiindcă acum se poate construi oricum şi oricât, preotul mai bine să catehizeze iar călugărul, în loc să construiască, mai bine să se roage, pentru ca arhitecţii să construiască mai bine.

https://www.academia.edu/4260401/P._Guran_A.-M._Goilav_D._Bahrim_St._Max...

[1] Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, I, Canonul apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos 2008, pp.133-134.

[2] J. Lassus, The Early Christian and Byzantine World, Hamlyn, Londra 1966, p.41.

[3] A.Grabar, Martyrium, 1er volume: Architecture, Recherches sur le culte des reliques et l’art chrétien antique, Collège de France, 1946, p.166.

[4] J. Lassus, op.cit., pp. 36, 40-41.

[5] P. Antonescu, Biserici nouă. Proiecte şi schiţe, Tipografia „Bucovina”, Bucureşti, 1943 (din cuvântul înainte al lucrării).

[6] Arhitectul Ioanide, într-un cotidian din septembrie 1938, citat în Secolul 21, „Şapte teme”, p.222.