Care sunt căile care ne poartă pe tărâmul singurătăţii şi părăsirii

De textul ce urmează m-am lovit lucrând la volumul Sfântului Anastasie Sinaitul ce va cuprinde două minunate lucrări duhovnicești și pastorale ale sale, Întrebări și răspunsuri și Povestiri de suflet folositoare. Cartea va fi al treilea volum al colecției Viața în Hristos/Pagini de Filocalie. Iată și fragmentul:

Câte feluri de părăsire [de către Dumnezeu] există fie în necaz, fie în boală sau în păcat?

        Multe sunt felurile părăsirii [de către Dumnezeu], dar toate aceste feluri de părăsire se fac pentru două scopuri ale lui Dumnezeu, fie pentru întoarcere și înțelepțire, fie că se poartă precum tatăl cu fiul, fie iarăși pentru respingere, precum Împăratul față de dușman cum a fost părăsirea lui Iuda[1] de către Hristos. Căci a fost părăsit Lazăr[2], și slăbănogul[3] pentru iertarea păcatelor căci i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești[4]. A fost pedepsit și Sfântul Pavel pentru mărimea faptelor lui, zice, ca să nu mă trufesc[5]. A fost pedepsit Iov, ca să fie mai drept, precum i-a zis lui Domnul[6]. Și profeții au fost puși în lanțuri spre pildă și spre folosul poporului[7].

        Trebuie să cercetăm acum dacă cel părăsit este el însuși pricina părăsirii și să îndreptăm această pricină pentru care cel părăsit este predat necuratelor patimi de ocară[8] sau gândurilor rele, potrivit cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. Căci adeseori fie din mândrie, fie pentru judecarea altora, fie pentru faptul de a-i urî pe unii, fie pentru faptul că nu ne ocărâm pe noi înșine, suntem predați patimilor (πάθη) sufletești și trupești. Alții din desfătare sau din frivolitate își atrag patimile, alții din obiceiul vechi, alții din nesimțire și nefrică de Dumnezeu se dedau neîncetat plăcerilor.

[Sf. Anastasie Sinaitul, Quaestiones et responsiones, 18, CCSG 59, 2006, pp. 28-29, în traducerea Laurei Enache]

●●●

    Fragmentul acesta cuprinde o întreagă fenomenologie a alienării. Părăsirea omului de către Dumnezeu converge de multe ori cu părăsirea lui Dumnezeu de către om prin păcat, patimi, lipsa pocăinței. Alteori părăsirea, experimentată din plin de către Sfinți (vezi de exemplu cazul Sfântului Siluan Athonitul), reprezintă o pedagogie dumnezeiască, ca cei slăviți să strălucească și mai mult. Paradigma acestui tip de pedagogie este chiar părăsirea lui Hristos de către Tatăl în timpul patimilor Sale. Din aceasta ne hrănim peste veacuri cu toții. Și nu este o metaforă frumoasă evanghelică. Părăsirea lui Hristos ca om în Ghetsimani și Golgota este la fel de reală pe cât de reală este umanitatea Domnului. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”[9] strigă El. Dar atenție, în cazul special al lui Hristos, nu avem de-a face cu o despărțire a dumnezeirii de umanitate, pentru că El rămâne unit cu Tatăl după fire și atunci, și pe Cruce, și când este cu Sfântul Trup în mormânt și cu sufletul în iad (cf. Sinodului de la Calcedon). De aceea spunem că, Hristos prin iconomie primește ca om această părăsire, pentru noi și pentru a noastră mântuire.

[1]  Mt. 23, 24.

[2] Cf. Lc. 16, 19-31; In. 11, 1-44.

[3] In. 5, 2-16.

[4] In. 5, 14.

[5] II Cor. 12, 7.

[6] Cf. Iov, 40, 8.

[7] Cf. Ier. 44, 16; 45, 6; Dan. 6, 14-23

[8] Rom. 1, 26.

[9] Mt. 27, 46.