Poate oferi Canonul 15 de la Sinodul I-II (861) legitimitate pentru schismă?

Poate oferi Canonul 15 de la Sinodul I-II (861) legitimitate pentru schismă?

            În toate discuțiile recente ce au urmat Sfântului și Marelui Sinod din Creta, cei care au decis să oprească pomenirea liturgică a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, indiferent dacă au participat sau nu la acesta, au invocat partea a doua a Canonului 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol, numit și Πρωτοδευτέρα, organizat în timpul Sfântului patriarh Fotie în două sesiuni, în 859 și 861. Mențiunea conținută aici, fără precedent și fără o dezvoltare sau întărire ulterioară, în Tradiția canonică bizantină va face obiectul acestei analize.

            Pentru o primă interpretare corectă a acestuia pot fi utile comentariile canonistului sârb episcopul Nicodim Milaș[1], care rezumă linia Tradiției canonice ortodoxe în această privință. Din capul locului trebuie evidențiat faptul că acest Canon 15 trebuie citit doar împreună cu canoanele 13 și 14, ele fiind un corp comun. Canonul 13 vorbește de situația nepomenirii episcopului de către preoți, monahi sau laici, canonul al 14-lea de cazul nepomenirii Mitropoliților de către episcopii sufragani, iar canonul al 15-lea completând pe cele anterioare, vorbește despre sancțiunile pe care ar trebui să le primească toți cei din corpul eclezial care nu și-ar mai pomeni patriarhul pe motive de credință sau pentru unele presupuse abateri morale, nedovedite încă și nejudecate de un Sinod. Aceste trei canoane încununează o întreagă Tradiție care le-a precedat. Una dintre cele mai vechi, cunoscute și autoritative reglementări bisericești împotriva schismei este canonul 31 Apostolic, urmat apoi de altele precum canoanele 6 de la Sinodul II Ecumenic, 3 de la Sinodul III Ecumenic, 18 de la Sinodul IV Ecumenic, 31, 34 Trulan, 6 Gangra, 14 Sardica, 5 Antiohia, 10, 11, 62 de la Cartagina. În toate cele trei canoane de la Sinodul I-II, sancțiunile prevăzute și socotite potrivite clericilor de orice rang, monahilor sau laicilor care nu-și pomenesc superiorul ierarhic bisericesc sunt drastice, vorbindu-se de caterisire pentru clerici și afurisire a celorlalți.   

            Ce afirmă mai precis,  Canonul 15 de la Sinodul I-II? Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. (Canonul 15, partea I)

            Partea a doua a acestui canon rezidă în următoarea clauză: cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări. (Canonul 15, partea a II-a)

            Această a doua parte a canonului este unicul loc din Tradiția canonică a Răsăritului Ortodox care pare a îndreptăți pe cineva, pentru conștiință, să nu-și pomenească superiorul ierarhic bisericesc. Însă pentru de a face unele aprecieri asupra sa, vreau să public și traducerea comentariului pe care Matei Vlastares (1280-1350)[2], considerat de mulți principala autoritate canonică bizantină, cu o imagine de sfânt în același timp, l-a făcut în principala sa lucrare canonică, Syntagma alfabetică, Σ, cap. 12 (Despre schismatici)[3]. Vlastares a fost ieromonah în Mănăstirea Perivleptos din Tesalonic și a scris Syntagma în anul 1335, cu foarte puțin timp înaintea izbucnirii controversei isihaste. Iată considerațiile sale despre aceste trei canoane:

            Al 13-lea [canon]. Așa cum odrăslirile neghinelor eretice, zice, au fost tăiate din rădăcinile lor cu sabia Duhului, așa și nebunia schismaticilor care încearcă să împartă Trupul lui Hristos noi oprind-o, hotărâm că dacă vreun preot sau diacon, chipurile pentru niște vini care aprind patimile trupești, condamnând pe episcopul lor care are viața diametral opusă a toată necredința și fapta nedreaptă, cum a primit prin canonul dumnezeiesc apostolic, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu el mai înainte de condamnarea sinodală și săvârșind dumnezeiasca slujbă nu ar face referire la numele lui, poruncim ca acesta să fie supus caterisirii și să fie lipsit de orice cinste preoțească. Căci este nelegiuit cel ce răpește judecata mitropoliților mai înainte de judecată, precum și a se alege de către el propriul părinte și episcop. Dar și cei ce-i urmează lui, dacă sunt clerici, sunt supuși acelorași epitimii, iar  monahii sau  laici nu numai să fie despărțiți de sfânta împărtășire ci și din Biserică să fie excomunicați/scoși afară până ce scuipând pe unirea lor cu schismaticii, se vor întoarce la propriul lor episcop.

            Al 14-lea [canon] hotărăște și caterisirea episcopului dacă se rupe de comuniunea propriului mitropolit și nu suferă să pomenească la sfintele slujiri numele lui.

            Al 15-lea [canon] aplică aceleași pedepse și mitropoliților care se rup de Patriarhul lor. Dacă Patriarhul s-ar întâmpla, zice, sau mitropolitul, sau episcopul să propovăduiască în mod public și cu capul descoperit oarecare erezie condamnată de Sfinții Părinți, cei ce opresc comuniunea cu el și se despart de el, nu de pedeapsă ci de cinstea ce se cuvine ortodocșilor să fie învredniciți căci nu episcopi, ci pseudo-episcopi au condamnat și nu au tăiat în schisme unitatea Bisericii ci s-au sârguit să izbăvească Biserica de schisme și împărțiri. De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală.

            Iată acum câteva observații asupra canonului în sine și asupra comentariului lui Matei Vlastares, care la prima vedere pare destul de sumar:

1. Este bine de observat mai întîi că în Canonul 15 se spune deschis că cel care nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru mystagogia dumnezeiască prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă: dacă […] ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit […] face schismă. De aceea observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, cum că nepomenirea ierarhului este un avertisment sau sancțiune dată acestuia, dar nu este schismă. Nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu alipirea de un alt episcop care nu este în comuniune cu cel nepomenit.
2. Conform aceluiași canon, separarea/delimitarea prin nepomenirea unui episcop sau a patriarhului, pentru conștiință, se poate face, chiar până la emiterea unei decizii sinodale în ce-i privește, doar în cazul în care aceștia propovăduiesc cu capul descoperit, adică public/vădit/evident pentru toată lumea, o erezie deja condamnată de Sinoade și de Sfinții Părinți. În contextul istoric al anului 861 această erezie vizată, condamnată de un Sinod (Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, 787), ale cărei rămășițe nu se stinseseră, era iconoclasmul. Potrivit unor bizantinologi, „condamnarea iconoclasmului a fost motivul dogmatic cel mai important pentru convocarea Sinodului din 861”[4].
3. Canonul 15 are în vedere, așa cum scriam anterior, doar adeziunea la erezii deja condamnate și mărturisirea publică a lor, încât el devine inutilizabil în cazul unor erezii noi. Aceasta pentru că el nu a fost scris cu intenția de a fi un panaceu universal pentru tot felul de posibile probleme bisericești viitoare, care să deschidă discuții ulterioare interminabile, ci a fost dat într-un context istoric concret. Soluția universală rămâne tot Canonul 31 Apostolic, și cele care l-au completat și întărit ulterior, care interzic cu desăvârșire schisma.
4. Dar care a fost contextul Sinodului I-II și de ce a apărut această a doua parte a Canonului 15? Istoria sa pornește de la schisma dintre patriarhii Constantinopolului Fotie și Ignatie, inițiată odată cu ascensiunea pe scaunul patriarhal a Sfântului Fotie din poziția de șef al cancelariei imperiale. După înlăturarea lui Ignatie, Fotie a fost ales patriarh de Constantinopol și instalat în ziua de Crăciun a anului în 858, după ce în doar șase zile a trecut de la statutul de laic la cel de episcop, iar apoi este instalat în cea mai importantă poziție bisericească a Imperiului Bizantin. Între susținătorii săi și cei ai patriarhului Ignatie, înlăturat de Împăratul Mihail al III-lea, a apărut o schismă, susținută și de faptul că între episcopii participanți la instalarea lui Fotie ca patriarh s-a regăsit Mitropolitul Grigorie Asbestas al Syracuzei ce fusese caterisit de patriarhul Ignatie, fiind și în atenția Romei prin scrisorile de înștiințare trimise anterior de Patriarhul Ignatie papilor Leon al IV-lea și Benedict al III-lea[5]. În primăvara anului 859, 12 episcopi susținători ai patriarhului Ignatie din proximitatea Constantinopolului au ținut un Sinod în Biserica Sfânta Irina, în care l-au anatematizat pe patriarhul Fotie și l-au reconfirmat pe Ignatie. Acestora li s-a răspuns prin Sinodul I-II convocat de patriarhul Fotie și Împărat în același an, în Biserica Sfinților Apostoli, ale cărui acte au fost semnate în cele din urmă de 170 de episcopi. Partea a doua a Canonului 15 a fost adăugată deoarece patriarhul Fotie avea nevoie să demonstreze în fața propriilor episcopi, dar și în fața ignatienilor propria fidelitate față de Tradiția și credința ortodoxă, iar aceasta era una din garanțiile sale, dând prin aceasta propriului cler posibilitatea de a se dezice de propriul patriarh în cazul în care nu ar fi păzit credința ortodoxă. Canoanele Sinodului I-II au fost destul de rapid asumate în corpusul canonic bizantin, odată cu includerea lor în 883 în Nomocanonul celor 14 Titluri, care a devenit mai apoi normativ pentru întreg Imperiul.     
5. Canonistul bizantin Matei Vlastares al cărui comentariu l-am prezentat anterior, dă un exemplu concret în care Biserica a aplicat legitim partea a II-a a canonului 15, într-o situație ce persista în vremea lui și a rămas neschimbată până astăzi - de o gravitate fără egal în istoria Bisericii -, schisma cu Biserica Romei: De aceea și noi bine făcând am tăgăduit comuniunea cu vechea Romă mai înainte de judecata și condamnarea Sinodală. Pentru el, acesta era exemplul suprem de aplicare a acestui canon. A fost întreruptă comuniunea, pe bună dreptate, așteptându-se și o hotărâre Sinodală de condamnare a Bisericii Romei, care nu a mai venit niciodată. Însă unele erezii ale acesteia, aveau deja în timpul lui Vlastares o condamnare sinodală, existând astfel deplină legitimitate în aplicarea lui. De exemplu, adaosul Filioque fusese condamnat prin Tomosul Sinodului Constantinopolitan de la 1285, prezidat de patriarhul Grigorie al II-lea Cipriotul[6], act care era proaspăt în conștiința teologilor bizantini de la începutul secolului al XIV-lea. Acest Sinod, cu sprijinul Împăratului Andronic al II-lea Paleologul, a reparat urmările Sinodului de la Lyon (1274) și a politicii unioniste a patriarhului Ioan Vekkos (condamnat în acest moment) susținut politic de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, convertit la romano-catolicism. De altfel, partea a II-a a Canonului 15 a fost invocat în epocă și în momentul în care patriarhul Iosif și susținătorii săi, dar și monahii athoniți au refuzat pomenirea liturgică a papei.
6. Partea a II-a a Canonului 15 este inutilizabilă astăzi în argumentarea canonică a unei așa-zise „sancționări prin ruperea comuniunii”, a ecumenismului și a susținătorilor lui. Este limpede că ecumenismul și participarea ortodoxă la mișcarea ecumenică este expusă riscului unui sincretism teologic și eclesiologic, dar nici un exces al membrilor Bisericii în această direcție nu poate fi sancționat - cu o presupusă susținere canonică – prin schismă.  Nepomenirea episcopului, mitropolitului sau patriarhului este automat schismă, iar schisma asumată deja îi scoate pe critici din calitatea de parteneri de dialog.
7. Canonul 15 nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”. Cu o conștiință eclesială pe care doar unirea deplină cu Hristos ți-o poate da, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că schisma este păcatul cel mai grozav, „pe care nici sângele muceniciei nu-l poate vindeca”[7]. Dar ce mai spune despre aceasta „dascălul pocăinței”, cel care a acceptat acuzele nedrepte, răutatea celorlalți, trădarea, exilul, din dragostea sa pentru turmă și pentru unitatea ei? Căci atunci când a primit toate acestea nu și-a făcut repede o Biserică paralelă, ci le-a socotit laudă și cunună de la Domnul Slavei, cel Răstignit, Mort și Înviat: „Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare.[…] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmaşilor] drept o mare dovadă de înşelare: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei.”[8] Dar aceasta s-a întâmplat pentru zelul lipsit de discernământ/rațiune pentru credința ortodoxă, care scăpat de sub control, asemenea unui taur (cf. Ieșire 21, 29-36), riscă să ne pună în primejdie propriul suflet dacă nu este omorât la timp[9]. „Iar cei care au provocat nenorocirea aceasta, sunt aceia care se arătau zeloși. Dacă aţi fost zeloşi spre aşa ceva [spre schismă], mai bine ar fi fost [să nu fi fost zeloşi] şi să vă fi numărat şi voi printre cei cărora nu le pasă de nimic.”[10] Și tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că schisma nu e cu nimic mai prejos decât erezia, prin vătămarea pe care o aduce Trupului lui Hristos și la fel de greu de vindecat. „Spune-mi: să presupunem că un supus al regelui nu ar trece de partea unui alt rege şi nici nu i s-ar preda acestuia, însă luând purpura impărătească, şi-ar însuşi-o şi ar deşira-o toată de la înceheietura de sus până jos, şi ar rupe-o în multe bucăţi; unul ca acesta va fi mai puţin pedepsit decât cei care au trecut de partea altui rege? Dar ce? Dacă o dată cu aceasta l-ar apuca pe acelaşi rege de gât şi l-ar sugruma, iar apoi i-ar ciopârţi trupul în bucăţi, cam ce pedeapsă după dreptate va lua? Dar dacă cineva care ar face aşa ceva unui rege - care e împreună rob cu el [al lui Dumnezeu] - ar lua cea mai mare pedeapsă, apoi cel care sugrumă şi ciopârţeşte în bucăţi pe Hristos, de care gheenă nu va fi vrednic?”[11]

      Vindecarea stării de schismă nu se face decât prin pocăință și întoarcere sinceră la Hristos, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unii pe alţii în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii, pentru a nu mai fi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos (cf. Ef. 4, 2-3, 14-15).    

[1] Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol II, partea I, traducere de prot. Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană, Arad, 1934, pp. 320–323.

[2] Despre Matei Vlastares a se vedea  https://scottnevinssuicide.wordpress.com/category/the-syntagma-of-matthew-blastares/,

[3] G. Rallis, M. Potlis, Σύνταγμα τῶν θείων καὶ ἱερῶν κανόνων, t. VI, Atena, 1859, pp. 452-453, traducere de Laura Enache.

[4] Cyril Mango, „The Liquidation of Iconoclasm and the Patriarch Photius”, în A.A. Bryer, J. Herrin (eds.), Iconoclasm, Birmingham, 1977, p. 135.

[5] A se vedea studiul lui Ionuț-Alexandru Tudorie, „De la elogii la invective și retur: itinerariul biografic al patriarhului Fotie”, în vol. Fotie al Constantinopolului, Mistagogia Duhului Sfânt, Exegeze la Evanghelii, trad. O. Coman, ed. A. Muraru, Polirom, Iași, 2013, pp. 19-81, aici pp. 23-30.  

[6] Pentru personalitatea patriarhului Grigorie al II-lea Cipriotul, dar și opera sa, se poate consulta cu folos volumul: Jean-Claude Larchet, Viața și opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul (Colecția Patristica. Studii, 19), trad. M. Bojin, L. Enache, ed. D. Bahrim, Doxologia, Iași, 2016. 

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85; traducerea pasajelor Sfântului Ioan Gură de Aur aparține pr. Roger Coresciuc.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85.

[9] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaestiones et dubia, 24, CCSG 10, p. 21 [Întrebări și nedumeriri, 24, VHPF 1, trad. L. Enache, ed. D. Bahrim, p. 93].

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 88.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 87.