Cununa moaștelor Sfântului Simeon din Muntele Minunat

     La Sfânta Mănăstirea Neamț se păstrează o inestimabilă comoară, capul Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Acesta este unul dintre cei mai populari dintre sfinții care și-au asumat această formă neobișnuită de asceză. Sfintele sale moaște au fost împodobite de către Sfântul voievod Ștefan cel Mare, în anul 1463, cu o foarte frumoasă coroană, astăzi păstrată în mănăstire într-un loc deosebit de cinstitul cap, după schimbarea vechii racle. Cununa Sfântului Simeon a făcut deja obiectul câtorva studii[1], cea mai mare parte a ideilor exprimate acolo fiind valide, și de aceea vom încerca mai întâi să rezumăm concluziile lor, urmând a mai aduce noi observații asupra problematicii.

     Textul de pe cunună scris în slavonă, spune: „Moaște de la Sfântul Simeon cel de la Muntele cel Minunat. S-au ferecat de Ioan Ștefan voievod la leatul 6971”. Această inscripție, este socotită de istorici drept cea mai veche inscripție păstrată de la Ștefan cel Mare, și exprimă în mod absolut autenticitatea acestor sfinte moaște. Cum au ajuns ele în posesia Sfântului Ștefan nu mai putem ști astăzi. Istoricul Petre Năsturel spune că este foarte posibil ca ele să fi aparținut tatălui lui Ștefan, Bogdan al II-lea. Erau un odor de familie, am putea spune. Ipoteza ca ele să fi aparținut Mănăstirii Neamț, iar Ștefan le-ar fi ferecat doar, este foarte puțin probabilă deoarece o astfel de comoară era foarte de greu de obținut la timpul acela de o mică mănăstire cum era Neamțul pe vremea aceea. Însă pentru un om de stat cu prestigul și resursele financiare ale voievodului Ștefan sau ale lui Bogdan, astfel de fapte nu par imposibile. Petre Năsturel crede că la 1463 Ștefan așează cununa pe capul Sfântului, dar moaștele nu au ajuns imediat la Neamț. Argumentul principal este lipsa unui destinatar al ferecării moaștelor. Pe cununa foarte asemănătoare a capului Sfântului Ghenadie pe care Ștefan o dăruiește Mănăstirii Putna în anul 1488, lucrul acesta este scris explicit, în situația Sfântului Simeon însă, destinatarul lipsește. De aceea, Năsturel consideră că abia în 1497, cu ocazia sfințirii marii ctitorii ștefaniene de la Neamț, Sfântul voievod ar fi dăruit noii ctitorii odorul. Cert este că un minei slavon din secolul al XVI de origine nemțeană conține o slujbă specială a Sfântului Simeon, ceea ce nu se întâmpla decât în situațiile speciale când sfântul avea moaștele în mănătirea respectivă sau ocrotea ca hram mănăstirea[2]. 

         Care să fie motivația care să-l fi împins pe Sfântul voievod să realizeze această cunună? Un răspuns imediat este: evlavia. Însă aici este mai mult decât atât. Ideea împodobirii capetelor păstrate ale sfinților cu cununi este în Ortodoxie des întâlnită. Chiar nimburile pictate ale sfinților din icoane sunt o imagine a încununării lor de către Împăratul ceresc. Să ne amintim aici și de cununile pe care sfinții patruzeci de mucenici din Sevastia le-au primit din cer. În Moldova mai există alte două astfel de cununi, pe care trebuie să le amintim aici: cununa capului Sfântului Ghenadie de la Putna, realizată în 1488 tot la dorința lui Ștefan cel Mare, dar și cununa mult mai cunoscută a Sfintei Paraschiva de la Iași. Aceste realizări evlavioase nu sunt lipsite de semnificație. Ele pornesc de fapt de la textele hagiografice pentru că în relația credinciosului cu sfinții hagiografiile sunt primul contact. Iar în Răsărit hagiografia dictează iconografia[3].

          În cazul Sfintei Cuvioase Parascheva, Sfintele moaște au cunună pe cap dar, totodată, într-una din vechile reprezentări iconografice ale sale, devenită model, cea din Biserica episcopală din Roman (pictată la începutul sec. al XVII-lea, anterior aducerii moaștelor sfintei la Iași de către Vasile Lupu), Sfânta Parascheva este așezată pe un tron și este încununată de către îngeri. Această pictură, dar și încununarea moaștelor sale, așa cum au ajuns ele până astăzi la noi, sunt fidele textului Vieții Sfintei Parascheva. În versiunea lui Matei, episcopul Mirelor, Gheorghe, unul din cei ce descoperise sfântul trup, are următoarea viziune:

          „La miezul nopții a văzut în vis o Împărăteasă slăvită și preastrălucită, șezând pe un tron slăvit și preastrălucit și în jurul ei stând roată bărbați purtători de lumină. Pe care văzându-i Gheorghe, fiind cuprins de multă frică, a căzut cu fața la picioarele lor și se ruga pentru viața lui, căci nu era în stare să rabde arătarea aceea nemaivăzută. Unul dintre acei purtători de lumină, întinzând dreapta lui, l-a ridicat zicându-i: „Gheorghe, nu te teme, ci scoală și mâine dimineață la sinaxă vestește tuturor să pună în raclă moaștele Cuvioasei Parascheva, pe care le-au găsit acum, căci ea s-a născut și a crescut în acest ținut al Epivatelor, și a arătat toate nevoințele cele după Dumnezeu, și a fost învrednicită de starea pe care o vezi acum și de împărăție, și este din aceeași cetate cu voi și de același neam, și înalță stăruitor către Dumnezeu rugăciuni pentru fiecare dintre voi”. Și acestea le-a spus acela, iar Împărăteasa aceea a spus că Gheorghe este apropiat ei și a zis către el: „Eu sunt din acest pământ în care voi locuiți acum, odraslă a lui, fiind numită Parascheva de la dumnezeiescul botez. Sârguiți dar acum să cinstiți cortul meu, iar eu voi cere de la Dumnezeu să vă izbăvească pe voi din pătimiri și din primejdii”[4].

        Pictura de la Roman fiind datată la începutul secolului al XVII-lea iar Viața scrisă de Matei la Mirelor tot în aceeași perioadă, dar nu mai devreme de 1605. Neîndoielnic, zugravul de la Roman s-a inspirat în realizarea planului iconografic chiar din acest text grec sau din versiunea mai veche slavonă, scrisă de Sf. Eftimie de Târnovo[5].

         Revenind la cununa pe care sfântul Ștefan a făcut-o capului Sfântului Simeon, credem că ea a fost inspirată de Viața greacă a Sfântului Simeon, pe care Sfântul voievod a cunoscut-o foarte probabil în versiunea prescurtată a lui Nichifor Ouranos din sec. al XI-lea, transmisă mai târziu la noi și în Viețile Sfinților. Iată însă ce spune Viața Sfântului Simeon în versiunea largă, despre încununarea acestuia de către arhangheli:

        „Așa cum se cuvine sfinților care iubesc pe Dumnezeu și sunt iubiți de El, dumnezeiescul har al lui Dumnezeu l-a iubit pe sfânt mai presus de fire și până în sfârșit l-a cercat precum pe Avraam patriarhul (Evr. 11, 17). Și vede cetele sfinților stând de față și pe Domnul împreună cu dânșii și era prezent și un cal alb și o cunună a slavei în mâinile arhanghelilor ca să-l încununeze și să-l facă rege pe slujitorul Lui. A zis către ei: Cuvântul Domnului este întru mine și haina de păr nu se va lua de la mine că este slava lui Hristos. Au zis atunci îngerii: Îmbracă-L pe Hristos în această haină, ca o purpură și încinge-te cu Duhul Sfânt, veșmântul vederii. A continuat să zică slujitorul lui Hristos: Doamne, dacă poruncești să împărățesc împreună cu sfinții, nu-mi va mai fi mie să mă înfrupt din mâncărurile vieții acesteia, cu harul bunătății Tale. Și a zis Domnul: Și întru aceasta te-am mărit ca să se facă voia ta și așa îți va fi ție, că te-am sfințit întru nădejdea bunătăților fără sfârșit și împărățește spre viață veșnică și fie ție săgeți ascuțite, ca să dobori zecile de mii ale diavolilor. Și l-au îmbrăcat pe el îngeri pe deasupra veșmintelor lui ascetice cu slava și mare cuviința sfințeniei, punându-i pe cap diademă de piatră prețioasă duhovnicească în duhul vieții, având deasupra crucea și o stea care strălucea ca fulgerul. Și l-au așezat pe el pe acel cal arătat mai înainte, slăvindu-l cu bucurie mare și zicând toți într-un glas: Hristos este lăudat în ceruri și pe pământ și robul Lui Simeon, împărățind împreună cu sfinții, biruiește. Și a văzut Sfântul pe diavol uimit și pe toate duhurile rele spăimântându-se”[6].

         Și într-o altă minune pe care o lucrează sfântul este văzut purtând o cunună de slavă, cu o cruce de foc în mijlocul său:

         „Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon! Acesta își are sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte. Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la sfântul, i-a descoperit acestea. Iar sfântul, chemând pe Fiul lui Dumnezeu, a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le, demonul vede, împreună cu bărbatul ce pătimea, o cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului[7] și o cruce strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul Lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzut”[8].

          Minunea aceasta ce era foarte cunoscută obștii monahale a Sfântului Simeon, dat fiind și locul pe care l-a ocupat mai apoi și în textul scris al Vieții, a devenit unul din semnele distinctive ale lui Simeon în comparație cu alți sfinți. Darul pe care acesta îl primește, alături de multe altele, îl face am putea zice unic în soborul sfinților. Încă din timpul vieții sale, pelerinii ce veneau la Muntele Minunat primeau unele eulogii din lut, mai târziu din metal chiar, binecuvântate de Sfânt, de foarte multe ori lucrându-se prin ele minuni și vindecări. Astfel de eulogii sau medalioane s-au găsit în multe locuri din Răsărit, astăzi păstrându-se în mai multe muzee din lume. Aceste medalioane, sintetizând esențialul întregii Vieți a Sfântului, rețin doar câteva elemente: încununarea sa pe stâlp de către arhangheli, iar la baza stâlpului de o parte și de alta stau două personaje cheie: ucenicul Conon pe care Simeon l-a înviat din morți[9] și mama lui Simeon, Marta.

       Așa cum este realizată, cununa Sfântului Simeon respectă descrierea ei făcută în Viață: în mijlocul ei, acoperind capul în întrgime, cele două brațe sunt în formă de cruce, iar în centru, o altă cruce mai mică unește cele două brațe.

       Un alt posibil motiv[10] care, foarte posibil să-l fi animat pe Sfântul Ștefan în realizarea acestei cununi era nevoia de ajutor pe care o avea mai ales în războaiele cu necreștinii pe care le-a avut de dus. Sfântul Simeon se arătase deja un puternic protector al antiohienilor în atacurile pe care orașul lor le-a suferit din partea armatei persane a lui Chosroes[11]. Astfel, cununa era un dar făcut sfântului Simeon, în dorința sa de a-l chema în ajutor în situațiile dramatice pe care Ștefan le-a avut de înfruntat. Sfântul Ștefan era el însuși un cap încoronat și totuși face o cunună capului unui sfânt, arătând că adevărata coroană pe care o căuta era de fapt „cununa Vieții” (Iacov 1, 12).

        Indiferent însă de orice lectură pe care am încerca să o facem firului istoric al acestor evenimente, cununa alături de moaștele păstrate ale Sfântului Simeon din Muntele Minunat, rămâne pentru noi un element de legătură, care unește peste veacuri în chip duhovnicesc sfinți, popoare și Biserici în lupta lor pentru Împărăția lui Dumnezeu. Anul acesta se împlinesc 550 de ani de la realizarea cununii Sfântului Simeon din Muntele Minunat și ca o lucrare a Providenței, moaștele sale vor fi aduse pentru tradiționalul pelerinaj prilejuit de hramul Sfintei Paraschiva de la Iași, ca o mărturie a conglăsuirii sfinților lui Dumnezeu.        

Articol publicat în Ziarul Lumina, 8 octombrie 2013 și pe doxologia.ro.                                                                           

[1] Petre Năsturel, „Cea mai veche inscripție de la Ștefan cel Mare (1643)”, Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, București, 1961, pp. 349-355, reluat în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 170-177; Arhim. Melchisedec Velnic, „Un odor regăsit: cununa moaștelor Sfântului Simeon de la Muntele Minunat (1463)”, Analele Putnei, vol. III, nr. 2, 2007, pp. 5-12.

[2] P. Năsturel, op. cit., p. 177.

[3] Vezi studiul lui A. Kazhdan și H. Maguire, “Byzantine Hagiographical Texts as Sources on Art”, Dumbarton Oaks Papers, 45, 1991, pp. 1-22.

[4] Viața și petrecerea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea nouă, cea din Epivate, scrisă de Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor, 10, trad. L. Enache, după ediția lui A. Papadopoulos-Kerameus, Αναλεκτα Ιεροσολυμιτικης Σταχυολογιας, t. I, 1891, pp. 445-446.

[5] Viața greacă mai veche, publicată de F. Halkin, “Sainte Parascève la Jeune et sa vie inédite BHG 1420z”, Studies on the Slavo-Byzanine and West-European Middle Ages. In Memoriam Ivan Dujčev, Sofia, 1988, pp. 281-292, nu menționează această viziune a Sfintei Parascheva ca Împărăteasă.

[6]  Viața Sfântului Simeon, 43, conform traducerii din volumul Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de L. Enache, studiu introductiv de P. van den Ven, ediție îngrijită de Pr. D. Bahrim (Colecția Viața în Hristos, seria Hagiographica, nr. 1), Ed. Doxologia, Iași, 2013, după ediția critică P. van den Ven, La vie ancienne de s. Syméon Stylite le Jeune (521-592), t. I: Introduction et texte grec, t. II: Traduction et commentaire. Vie grecque de sainte Marthe, mère de S. Symeon („Subsidia Hagiographica” 32), Bruxelles, 1962-1970.

[7] Cf. Apoc. 4, 4; 9, 7; 14, 14.

[8] Viața Sfântului Simeon, 73.

[9] Ibidem, 129.

[10] Ideea evidențiată de Arhim. Melchisedec Velnic, op. cit., pp. 9-10.

[11] Viața Sfântului Simeon, 57-63